„Tot ceea ce trăim și nu înțelegem devine teatru.” – J.L. Moreno
Jacob Levy Moreno a fost un medic psihiatru, născut la București, într-o familie de evrei sefarzi (de rit spaniol). În 1895, familia se mută la Viena, unde Jacob se înscrie la Facultatea de Medicină; în perioada studiilor, a participat la una dintre conferințele lui Sigmund Freud, cu care a făcut o scurtă cunoștință. La început, teoriile acestuia i s-au părut interesante, dar nu după multă vreme a manifestat anumite rezerve și a preferat să se ocupe de psihologia și dinamica de grup.
În 1925 Moreno se mută la New York, unde își va continua activitatea ca medic psihiatru pentru tot restul vieții, în instituții precum Plymouth Institute, Mount Sinai Hospital sau Columbia University; moare în anul 1974.
J.L. Moreno este fondatorul psihodramei, sociometriei și unul dintre pionierii cei mai importanți ai psihoterapiei de grup.
Psihodrama este o formă particulară de psihoterapie, care folosește tehnici specifice teatrului pentru a explora conflictele interne și externe ale unui individ, prin reprezentarea unor situații reale sau imaginare, într-un context de grup; metoda încurajează „să faci” și nu doar „să vorbești” despre trăirile interioare, convertind „reprezentarea înăuntru” în „reprezentare în afară”.
Metoda oferă un spațiu sigur pentru ca indivizii să se exprime, să se înțeleagă mai bine și să dezvolte noi modalități de a face față provocărilor personale; ea aduce la suprafață conținuturi mentale și favorizează descoperirea potențialului creativ al individului, astfel încât oamenii ajung să se confrunte cu propriile lor adevăruri ascunse, cu propriile rătăciri, scopul final fiind reprezentat de tratarea și vindecarea suferințelor mentale.
Tehnica lui Moreno are la bază concepția conform căreia individul este prizonier al rolurilor pe care și le asumă în viața familială, socială sau profesională și care îl împiedică să aibă acces la propriile emoții, să-și exprime sentimentele.
Psihodrama creată de Moreno la începutul anilor 1920 a reprezentat un punct de reper major în istoria psihoterapiei.
Paris, orașul iubirii
Așa a fost numit, de secole, orașul de pe malurile Senei — pentru farmecul său romantic, pentru podurile pline de îndrăgostiți, pentru cafenelele în care pasiunea se confundă cu filosofia.
Dar, în același timp, Parisul este și capitala unei iubiri mai puțin poetice: aceea dintre putere și vanitate.
Renumele de „oraș al iubirii” a fost confirmat, într-adevăr, de chiar președinții Franței, care au transformat Palatul Élysée într-o scenă de roman sentimental, au făcut din dragoste un act public și din scandal o formă de guvernare, astfel încât, în Hexagon, erosul a devenit aproape o instituție de stat.
Cartea „Sexus Politicus” scrisă de doi jurnaliști francezi și publicată în 2006, a dezvăluit adevărata față a politicii franceze: o combinație de putere și pasiune, de secret și spectacol.
Te voi iubi până la sfârșitul meu
Președintele Charles de Gaulle, sobru și distant — un general care mergea singur și demn la ceremonii — a fost ultimul cavaler al discreției. După el, a urmat o serie de președinți care au contribuit decisiv la degradarea spectaculoasă a acestei tradiții.
François Mitterrand, al cărui model în viață a fost însuși Giacomo Casanova, era cunoscut drept un afemeiat notoriu, având drept motto: „Nu poți să ai toate femeile, dar trebuie să încerci.”
A rămas celebru pentru familia sa dublă — cea oficială, cu soția Danielle, și cea secretă, cu Anne Pingeot, fiica unui bogat om de afaceri din Paris — el avea 47 de ani, iar ea doar 20.
„Te voi iubi până la sfârșitul meu” — unul dintre mesajele pasionale dezvăluite în volumul „Lettres à Anne”(1962–1995) — reflecta adevărul gol-goluț: relația lor a durat până când moartea i-a despărțit. Anne Pingeot a declarat că Mitterrand a fost singurul bărbat din viața ei — nu a existat niciunul înainte, niciunul după el. Ea s-a resemnat cu postura de veșnică amantă, știind că nu va divorța niciodată de Danielle. Singura mare dorință pe care a avut-o — îndeplinită sub amenințarea despărțirii — a fost să aibă un copil cu președintele Franței. Astfel, în decembrie 1974, s-a născut fiica lor, Mazarine.
Discreta Anne Pingeot a apărut pentru prima dată în public la funeraliile președintelui, alături de Danielle, urmând împreună sicriul acoperit de drapelul Franței.
Jacques Chirac, marele seducător, era, dincolo de omul politic, mai întâi bărbat — și încă unul căruia îi plăceau femeile, lucru pe care soția sa, Bernadette, îl știa și îl accepta.
Daniel Le Conte, cel mai fidel consilier al președintelui, a povestit în cartea „Président, la nuit vient de tomber – Le mystère Jacques Chirac”, apărută în 2017, pasiunea pe care o avea fostul preşedinte pentru femei: „tinere, mai puţin tinere, singure, căsătorite, văduve…era un cuceritor formidabil. Avea un apartament unde îşi dădea întâlnire, într-un ritm căruia cu greu îi ţineam pasul”.
Șoferul președintelui a amintit „punctualitatea cronometrică” a acestuia în chestiuni amoroase: „Când avea o întâlnire, era de o punctualitate riguroasă. Trebuia dus și adus la oră exactă. Erau incluse aventura și dușul, cu o precizie ce nu lăsa loc nici măcar la cinci minute de întârziere.”
În această pleiadă de prietene, colege sau amante de circumstanță, un loc special l-a ocupat actrița italiană Claudia Cardinale.
François Hollande, președinte al Franței între 2012 și 2017, după o relație de peste 30 de ani cu Ségolène Royal (cu care are patru copii), a început o legătură cu jurnalista Valérie Trierweiler.
În timpul mandatului său, aceasta a fost considerată de mass-media „Prima Doamnă a Franței”, deși conceptul nu există oficial în Republica Franceză.
În ianuarie 2014, revista Closer a dezvăluit relația amoroasă dintre președintele François Holland și actrița Julie Gayet. După câteva zile, Holland a emis un comunicat de două rânduri, sec și impersonal, prin care anunța:” Fac cunoscut că am pus capăt relației mele cu Valérie Trierweiler”.
La aflarea veștii, din presă, ca toată lumea, că nu mai este Prima Doamnă, Valérie a suferit un șoc nervos și a fost internată de urgență la spitalul Pitié Salpêtrière din Paris.
Nicolas Sarkozy a făcut din coperta de revistă un act de guvernare. Prima Doamnă a Franței, Carla Bruni — pe a cărei listă de foști iubiți se numără Mick Jagger, Eric Clapton și Donald Trump — afirma că monogamia o plictisește. Se zvonea că trăiește o poveste cu cântărețul Benjamin Biolay, iar Sarkozy își găsise, la rândul său, consolare în brațele secretarului de stat pentru ecologie, Chantal Jouanno, fostă campioană națională la karate.
Și Nicolas Sarkozy a avut partea sa de aventuri: s-a îndrăgostit de Cecilia Ciganer-Albaniz în timp ce era căsătorit cu Marie-Dominique Culioli, cu care avea doi copii. Cecilia a devenit, în final, a doua sa soție.
Camelotul american
Istoria politică modernă este plină de exemple de narcisism politic, care frizează o pandemie: președinți și lideri care confundă rolul public cu cel privat, aducându-și neveste, copii, amante, căței, pisici și fotografi personali în locuri care cer decență, nu decor, care își înscenează armonia familială la evenimente de tot felul și promovează spectacolul domestic ca substitut al moralității.
Totul a început, simbolic, în Statele Unite, cu epoca Camelot-ului kennedian, când Jacqueline Kennedy transforma Casa Albă într-un decor de film, iar politica într-o poveste de cuplu perfect.
De atunci, aproape fiecare președinte american s-a simțit obligat să-și etaleze „familia ideală” ca pe un certificat de moralitate, menit să acopere cinismul puterii și transformând viața privată într-un spectacol public.
Câtă diferență față de președintele Dwight Eisenhower — generalul aureolat de gloria eliberării Europei de sub șenilele panzerelor celui de-Al Treilea Reich — care venea singur la ceremoniile sacre, pentru că știa, mai bine decât oricine, că în fața istoriei omul e singur.
Spectacol la Catedrală
Există momente rare în viața unei națiuni, care transcend politica cotidiană, iar sfințirea picturilor Catedralei Mântuirii Neamului și Centenarul Patriarhiei Române reprezintă un astfel de moment.
Duminică, 26 octombrie 2025, cu acest prilej de un simbolism copleșitor, care depășește cu mult o simplă ceremonie religioasă, Camelotul a fost reînscenat la București de politicienii români — doar decorul fiind schimbat: o construcție monumentală, conducători care își transformă partenerele de viață în accesorii de protocol, unii sosiți să se roage — alții, care ar trebui să ne reprezinte valorile, merg acolo cu un zâmbet fals și aparatul foto pregătit, doar să fie văzuți și admirați.
Președintele României, Nicușor Dan a venit cu toată familia, cu partenera de viață și cei doi copii, zâmbind larg, ca la o ieșire de weekend, o atitudine mai degrabă de album de vacanță, decât de ceremonie națională. Nici urmă de gravitatea și solemnitatea cerute de un asemenea moment. Impresia a fost cât se poate de neplăcută – neseriozitate, un amestec de autosuficiență și teatralitate ieftină, o lipsă de respect la adresa celor 350.000 de eroi români cunoscuți, care s-au jertfit, de-a lungul istoriei noastre, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoșești, pentru libertatea şi demnitatea poporului român; numele lor, furnizate de către Ministerul Apărării Naționale la solicitarea Patriarhiei Române, se află pe o listă depusă în piciorul Sfintei Mese din Altar, lângă moaștele Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu. Totul părea o scenă regizată pentru rețele de socializare, nu o participare la un eveniment religios de o importanță și solemnitate inegalabile.
În concepția lui Moreno despre om și viață, individul, grupurile și societățile sunt considerate entități cu potențial de schimbare. Punctul de pornire al concepției moreniene este ideea că în fiecare om există un potențial creativ nelimitat, care însă stă la dispoziția lui doar limitat. Psihodrama este cea care ajută la descoperirea și exprimarea acestui potențial.
Centrul de Psihodramă București, Bulevardul Decebal 18, Bl. S4, Et. 1, Ap. 24, Sector 3. Mail: centruldepsihodramabucuresti@gmail.com
O țară se sfințește prin exemplu
În schimb, premierul Ilie Bolojan a venit singur, serios, preocupat — așa cum vin bărbații de stat care știu că sunt acolo nu pentru imagine, ci pentru istorie. Cu fruntea ridicată și cu privirea celui care înțelege că nu e acolo să fie văzut, ci să fie prezent; în tăcere, cu respect, cu gândul la soarta țării.
Prin contrast, gestul premierului Bolojan a fost cu atât mai remarcabil: o lecție de sobrietate și demnitate, într-o țară care confundă fericirea cu afișajul, credința cu marketingul, familia cu PR-ul.
A venit singur, cum se vine la altar — așa cum vin bărbații care înțeleg că, uneori, singurătatea este forma supremă a demnității.
Tot singur a venit și George Simion — poate cel mai hulit lider politic al prezentului, dar care, spre deosebire de alții, n-a uitat să se închine. N-a făcut spectacol, n-a zâmbit, n-a căutat camerele. Și-a făcut semnul crucii. Simplu. Imaginea lui, tăcută și dreaptă, a spus mai mult decât toate discursurile președintelui.
De fapt, aceasta este diferența între un lider și un președinte, între credință și decor, între gestul sincer și poza electorală.
Când Bolojan și Simion au intrat în Catedrala Națională, tăcerea a căpătat greutate. Când Nicușor Dan a zâmbit, tăcerea s-a transformat în jenă națională; catedrala nu este un decor de campanie, ea este — sau ar trebui să fie — altarul sufletului românesc, locul unde oamenii vin să se roage, nu să fie fotografiați.
O majoritate impotentă
Moreno a fost, de asemenea, unul dintre părinții psihoterapiei de grup, el subliniind adesea superioritate grupului față de individ în ceea ce privește eficiența procesului de vindecare, ceea ce a dus la o adevărată revoluție în psihoterapie. Terapia de grup studiată de Moreno era de un tip special, în sensul în care autoritatea medicului sau a liderului de grup a fost diminuată în mod voit, accentul punându-se mai mult pe puterea fiecărei persoane din grup de a facilita vindecarea sau învățarea celorlalți membri ai grupului de lucru.
Din păcate, în cultura noastră română, lucrul în grup, „întâlnirile” la orice nivel sunt mai degrabă frustrante, decât productive; dovadă și munca depusă de grupul celor patru formațiuni politice, care formează Guvernul României și totodată, majoritatea parlamentară. Așa cum remarca recent la un post de televiziune președintele UDMR, Kelemen Hunor, coaliția de guvernare, formată din PSD, PNL, USR și UDMR, nu este altceva decât o „majoritate impotentă”, incapabilă să treacă o lege prin Parlament.
Moreno a început dezvoltarea terapiei de grup în anii 1913-1914, formulându-și ideile în timp ce lucra cu grupuri de câte 8-10 prostituate din Viena, capitala Imperiului Austro-Ungar; în acea vreme, acestea erau puternic marginalizate, nu aveau asigurare medicală și nici măcar dreptul la cetățenie. Omul de știință a observat că prostituatele, atunci când își împărtășeau problemele una alteia, se ajutau reciproc, se vindecau ele însele. “O persoană poate deveni agent terapeutic pentru o alta şi în mintea mea a început să se definească, la nivelul realităţii, potenţialitatea psihoterapiei de grup”. J.L. Moreno
Mi-am dezamăgit prietenii…mi-am dezamăgit țara!
Parafrazând celebra frază rostită de Richard Nixon într-unul dintre dialogurile sale cu jurnalistul britanic Sir David Frost: „Poporul trebuie să știe dacă președintele lui este sau nu un escroc”, putem spune fără teama de a greși, că poporul român are dreptul să se întrebe, are dreptul să știe dacă președintele său îl poate reprezenta cu demnitate în lume, dacă poate să respecte cu adevărat ceea ce a jurat în momentul solemn din Parlament, la învestirea în funcția supremă în stat: că va face totul pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, că va apăra suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României.
Din păcate, românii au aflat răspunsul la această întrebare. Prea repede. Și, în același timp, prea târziu.
Psihodrama a fost definită ca o modalitate de a practica viața fără a fi pedepsit pentru greșelile comise; în prezent, poporul român, resemnat, obosit și ironic, este martorul unei psihodrame naționale care se joacă sub ochii lui, o piesă tristă despre iluzii, putere și impostură în care niciun lider politic nu răspunde pentru greșelile lui, o piesă lungă în cinci acte, a câte un an de zile fiecare…
Un spectacol fără regizor, fără scenă și fără decor, dar cu personaje reale: politicieni care-și trăiesc pe viu propriile traume, frustrări și dorințe neîmplinite, transpunându-le asupra unei națiuni întregi.
Iar la finalul ultimului act, protagonistul piesei va rosti, ca un avertisment sumbru, ca un ecou din viitor, cuvintele singurului președinte american care și-a dat demisia din funcție (pentru a evita destituirea sa): Mi-am dezamăgit prietenii…mi-am dezamăgit țara! Richard Nixon
Așa cum părintele psihodramei a menționat într-una din cărțile sale, „Who shall survive?” „o procedură cu adevărat terapeutică ar trebui să aibă ca obiectiv nimic mai puțin decât întreaga omenire.”
România trăiește astăzi sub semnul metodei Moreno extinsă asupra întregului popor român, un biet pacient blocat în terapie, care doar repetă dar nu mai progresează, o țară în care fiecare își joacă rolul, dar nimeni nu se vindecă.
Cu toate acestea, atâta timp cât mai există oameni care știu să vină singuri și nu însoțiți, România mai are o șansă! Pentru că marile momente ale istoriei, ca și marile rugăciuni, se fac în singurătate. În tăcerea aceea, în care Dumnezeu mai poate fi auzit!
PS Pe piatra funerară a lui Jacob Levy Moreno, stă scris, la cererea lui, un singur lucru: „Omul care a adus râsul în psihiatrie”.