Un popor. O națiune. O civilizație
Japonia și China sunt două țări asiatice care reprezintă, fiecare în parte, o întreagă civilizație – nu un popor, nu o națiune, ci o civilizație, adică cel mai înalt nivel de dezvoltare al societății umane; deși fac parte din același continent, fiind chiar vecine, deosebirea dintre cele două civilizații de-a lungul timpului a fost abisală, prin valorile pe care le-au cultivat.
Istoriografia universală desemnează momentul de început al celui de-Al Doilea Război Mondial ziua de 1 septembrie 1939, când Germania a invadat Polonia; foarte mulți specialiști contestă însă acest lucru și susțin că, în realitate, cea mai mare conflagrație mondială a debutat mult mai devreme, în 7 iulie 1937, când, în urma incidentului de la podul Marco Polo, Japonia a atacat China.
Masacrul săvârșit de măreața civilizație japoneză asupra populației civile chineze a fost unul de proporții gigantice, unic în istoria modernă a umanității.
Masacrul de la Nanjing
În ziua de 13 decembrie 1937, Nanjing (Nanking), capitala Chinei în perioada respectivă, cade în mâinile armatei imperiale japoneze, după ce opusese o rezistență dârză; orașul avea pe-atunci un milion de locuitori, printre care mulți europeni și americani, veniți în interes de afaceri sau acțiuni de misionariat. Aproape imediat după ce au intrat în oraș, trupele japoneze, conduse de generalul Matsui Iwane, au executat pe loc toți soldații chinezi luați prizonieri; ulterior, având aprobarea tacită a ofițerilor superiori, japonezii s-au dedat la acte de o rară violență asupra civililor chinezi. Astfel, indiferent de vârstă sau sex, aceștia au fost uciși într-un număr imens, nu înainte de a fi supuși unor cruzimi extreme; într-o perioadă de doar șase săptămâni, începând cu ziua de 13 decembrie, japonezii au ucis peste 400.000 de civili, iar între 20.000 – 80.000 de mii de femei au fost violate de militarii imperiali japonezi, majoritatea fiind ulterior ucise, în ceea ce este cunoscut în istorie drept Masacrul de la Nanjing sau Violul de la Nanjing.
Acest lucru a fost posibil, printre altele și datorită faptului milenara civilizație japoneză își educa copiii de mici în ideea că ei sunt superiori chinezilor, mergând până la punctul în care propaganda oficială niponă nici măcar nu-i considera pe aceștia oameni, ci suboameni.
Istoria nu se repetă niciodată
Politica de prestigiu a unei națiuni are două componente fundamentale, diplomația și armata; diplomația asigură recunoașterea, iar armata garantează respectul, împreună ele construind imaginea unui stat în ochii lumii, un echilibru subtil între puterea de a convinge și puterea de a impune.
Nu întâmplător, Frederic cel Mare spunea: „Diplomația fără arme este ca muzica fără instrumente.”
În acest context, o paradă militară nu este doar un moment de spectacol, o simplă demonstrație de forță, ci o punere în scenă a prestigiului unui stat, ea este un limbaj diplomatic în sine, un limbaj vizibil al forței și al respectului reciproc, momentul în care națiunea își arată nu doar armele, ci și coeziunea, disciplina și continuitatea; prezența la o asemenea ceremonie are valoarea unei declarații de respect și de parteneriat.
Pentru China, parada militară din data de 3 septembrie 2025, reprezintă evenimentul cu cea mai mare încărcătură istorică și simbolică din lunga ei existență; ea marchează Ziua Victoriei, drumul unei națiuni care în urmă cu peste 80 de ani, cunoștea tragedia invaziei japoneze, cu zeci de milioane de victime, orașe arse și o demnitate națională rănită. Tocmai de aceea astăzi, fiecare pas de soldat chinez pe bulevardul Beijingului este și un act de memorie colectivă, o reafirmare a faptului că poporul chinez a renăscut, s-a ridicat și s-a impus în lume.
După obținerea victoriei în fața Japoniei, conducătorii Chinei s-au asigurat că asemenea tragedii nu se vor mai produce, că istoria nu se va mai repeta niciodată și au dezvoltat o forță militară pe lângă care armata japoneză pare un inofensiv pistol cu apă; astăzi, Japonia nu ar mai îndrăzni să supere China nici măcar cu o privire, fiindcă ar fi zdrobită imediat de Armata Populară Chineză, la fel de ușor precum un elefant african strivește un șoricel roz, asemenea unui taifun care spulberă frumoasele flori de cireș japonez.
În fața unei asemenea încărcături istorice, simpla prezență a unei delegații străine nu este protocol, ci un omagiu.
Lecția de diplomație
România a fost prezentă la Beijing prin Adrian Năstase și Viorica Dăncilă, iar acest lucru contează mai mult decât zeci de declarații politice; prezența lor a fost un act de prestigiu diplomatic, o declarație tăcută de respect, o reafirmare a unei prietenii istorice și o investiție în viitor, un gest simplu în aparență, dar de o semnificație profundă pentru relațiile României cu una dintre cele mai mari puteri ale lumii – iar în fața marilor puteri, gesturile contează mai mult decât cuvintele.
Diplomația adevărată nu se face prin zgomot, ci prin gesturi, iar la Beijing, cei doi oameni de stat au făcut gestul corect: au ales să fie prezenți, au ales să reprezinte țara noastră chiar și neoficial, în calitatea lor de foști prim-miniștri, au demonstrat că România știe să fie acolo unde se scrie istoria în prezent.
China este un actor indispensabil pe scena internațională, ea va fi în curând prima economie a lumii, iar România are tot interesul să cultive această relație, nu doar prin guvernul de azi, ci și prin foștii săi lideri, care, prin simpla prezență, transmit un mesaj de continuitate și seriozitate. România are nevoie să își cultive relațiile cu toate marile puteri, iar China nu este doar o mare putere, ci o superputere; a onora invitația Chinei nu este doar o chestiune de protocol, ea este un act de respect, o reafirmare a unei prietenii vechi și o dovadă că România, țară mică prin teritoriu și populație, poate fi în schimb o țară măreață, prin noblețea cu care își tratează și își onorează prietenii; căci ce prieten mai mare a avut țara noastră de-a lungul istoriei sale zbuciumate, decât China!
În relațiile internaționale, absențele pot fi mai zgomotoase decât prezențele, astfel că cei doi foști prim-miniștri au transmis un mesaj limpede: România nu uită și nu disprețuiește memoria colaborărilor sale cu China.
China a demonstrat de-a lungul deceniilor că știe să fie un prieten constant al României, chiar și atunci când alții ne întorceau spatele, iar în fața unui asemenea istoric, simpla prezență la o paradă nu e concesie, ci pură recunoștință; ea a fost singura țară din lume care s-a poziționat ferm de partea patriei noastre și a putut împiedica, prin puterea diplomației sale dublate de forța militară, ca URSS și aliații săi să invadeze România, în urma celui mai curajos și demn discurs pe care l-a ținut vreodată un șef de stat român – discursul lui Nicolae Ceaușescu, prin care condamna, într-un mod de neimaginat, invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia!
Atunci, în 21 august 1968, pentru prima și ultima dată în istoria regimului comunist, n-a fost necesară mobilizarea participanților; în fața sediului CC s-a adunat o mulțime nemaivăzută, de peste o sută de mii de oameni.
Într-o lume în care politica între națiuni se bazează exclusiv pe interesul național, într-o lume care trăiește sub umbrela realpolitik, China a fost singurul stat de pe mapamond care s-a dovedit a fi un prieten sincer al României!
Prezența lui Adrian Năstase și a Vioricăi Dăncilă la parada militară din 3 septembrie 2025, este un semn de recunoaștere a istoriei comune România-China și o punte către viitor; nu este vorba despre persoane, ci despre România ca stat, care trebuie să arate respect unui prieten puternic și să rămână vizibilă în dialogul global.
Refuzul unei invitații de asemenea nivel nu ar fi însemnat „independență”, ar fi însemnat să întorci spatele istoriei, ar fi fost o insultă diplomatică, un act de autosuficiență ridicolă, o dovadă de provincialism și de micime politică, o grosolănie, iar China nu este o țară oarecare, o țară exotică de bifat pe hartă, ea este o superputere militară și, mai presus de toate, un prieten vechi și constant al României.
Adrian Năstase și Viorica Dăncilă cunosc la perfecție faptul că, în diplomație, uneori simpla prezență valorează mai mult decât o mie de discursuri, astfel că ei au făcut un gest simplu, dar încărcat de sens, de mare demnitate și respect, prin care au așezat România la masa istoriei, prin care au spus lumii întregi: noi, românii existăm, contăm, vrem să fim parte din jocul cel mare.
Și poate că acesta este cel mai mare câștig – o țară care nu este mare prin forța armelor, dar care devine mare prin forța respectului; o țară care nu dictează ordinea lumii, dar care știe să fie prezentă acolo unde ordinea lumii se decide. Iar acest adevăr, rostit nu prin vorbe, ci prin gest, este cea mai frumoasă victorie a diplomației: victoria tăcută, dar eternă, a respectului.
A-l critica pe Adrian Năstase, cel mai reprezentativ prim-ministru al României de după 1989, precum și pe Viorica Dăncilă, singura femeie premier din istoria țării noastre, pentru că au onorat o asemenea invitație, înseamnă a nu înțelege nimic din diplomație.
Aceia care îi critică pe cei cei doi foști premieri, pentru gestul făcut față de China, par incapabili să înțeleagă că România nu-și permite luxul unei aroganțe provinciale, că marile puteri se respectă între ele, iar istoria are obiceiul să pedepsească pe cei mici, nu pe cei mari. Criticile lor nu sunt doar superficiale, ci și dăunătoare, lipsite de memorie și de respect pentru adevăr; ele confundă demnitatea cu insolența și independența cu ignoranța.
Sorin Grindeanu, un politician tânăr, inteligent, elegant și prezentabil, a declarat că el, dacă ar fi fost în locul celor doi foști prim-miniștri, nu ar fi participat la evenimentul extraordinar din capitala Chinei; dar Sorin Grindeanu chiar este în locul celor doi, fiind și el un fost prim-ministru! Peședintele PSD nu a precizat însă dacă a primit sau nu o invitație la parada militară de la Beijing.
Radu Tudor, cunoscutul jurnalist de televiziune de la Antena 3, se declară ferm împotriva deranjului provocat celor două amazoane blonde care conduc în prezent Europa, Ursula von der Leyen și Kaja Kallas, de vizita celor doi oameni de stat români, lucru cu atât mai greu de înțeles, cu cât el este și un reputat analist militar, absolvent al Colegiului Național de Apărare (1995), al Colegiului de Siguranță Națională (2001), cu un masterat în Securitatea Națională (2007) – Universitatea Națională de Apărare Carol I.
Un stat nu trăiește doar prin prezentul guvernării sale, el se definește și prin oamenii care au purtat răspunderea destinului național. Adrian Năstase și Viorica Dăncilă, ca foști prim-miniștri, au fost purtătorii unei continuități; ei au arătat că România își onorează trecutul, dar și prieteniile care au trecut proba timpului.
Într-o lume tot mai instabilă, aceste gesturi de continuitate sunt mai valoroase decât orice discurs, ele arată că România nu este o țară care uită, ci una care cultivă respectul și stabilitatea.
Între Țoiu și China, ei au ales China
Prezența la Beijing este, în fond, o lecție despre ce înseamnă diplomația adevărată, care nu se traduce prin gesturi teatrale, refuzuri ostentative sau orgolii goale, ci prin inteligența de a fi prezent, politețea de a onora, maturitatea de a recunoaște. Uneori, în politica externă, cel mai important lucru nu este ce spui, ci unde ești, iar România, prin reprezentanții săi neoficiali, a fost la Beijing — acolo unde se scrie istoria prezentului – evitând ceea ce diplomații numesc „golul de reprezentare”, adică acea absență care ar putea fi interpretată ca neglijență, dezinteres sau chiar ostilitate.
Țările care știu să respecte sunt respectate, iar România are nevoie de prieteni mari și vechi, China fiind unul dintre cei mai importanți.
Pentru România, menținerea și consolidarea relațiilor cu Beijingul nu este un moft, ci o necesitate strategică, deoarece un stat ca al nostru, cu o istorie complexă și o poziție fragilă între marile blocuri de putere, nu-și poate permite să ignore o prietenie istorică, tradițională și un partener de asemenea anvergură.
Din păcate, nici Oana-Silvia Țoiu, ministrul de Externe al României, nu a înțeles importanța gestului diplomatic făcut de cei doi ex-premieri și probabil că dacă ar fi fost nevoie de acordul ei pentru deplasarea la Beijing, se punea problema unei alegeri.
Între Țoiu și China, cei doi prim-miniștri ai României au ales China. Au ales onoarea!
Felicitări, Adrian Năstase! Felicitări, Viorica Dăncilă!
PS În august 1995, la Los Angeles, SUA, a avut loc expoziția lui Daniel Kwan, o comemorare a celor 30 de milioane de chinezi uciși de armata japoneză, în cei 14 ani de război (1931-1945).
Ea s-a intitulat The Forgotten Holocaust!
