Duminică, 7 septembrie 2025, ar fi trebuit să fie o zi de reculegere, de aducere aminte, de discursuri solemne în Parlamentul României, nu pe teme mărunte și ridicole, ci pe adevărul dureros al istoriei – în această zi, în anul 1940, România a cedat Cadrilaterul Bulgariei, fără luptă, fără să tragă măcar un foc de armă.
Aceasta nu a fost o simplă rectificare de frontieră, ci o mutilare a trupului țării, un act de umilință istorică în fața vecinilor care astăzi sunt lăsați să-și scrie propria versiune a istoriei, în timp ce noi, cu o inconștiență scandaloasă, tăcem.
În Parlamentul României, în loc să se audă clopotele durerii și ale memoriei, răsună cearta onorabililor politicieni pe teme sterile, mărunte, ridicole; în loc să vorbească despre ce înseamnă pierderea Cadrilaterului, ce înseamnă 7 septembrie 1940 pentru demnitatea noastră națională, ei își aruncă vorbe goale despre nimicuri, își numără funcțiile, își împart privilegiile, își ridică vocile pentru mizilicuri.
Și aici apare contrastul revoltător: bulgarii, vecinii noștri de la sud, în fața istoriei știu să-și cultive memoria, să-și ridice simbolurile și să-și clădească legitimitatea, știu să transforme în mit orice episod care le servește identitatea națională. Noi, în schimb, uităm până și propriile tragedii!
Punțile nu se construiesc peste uitare
Astăzi, bulgarii au devenit extrem de revoltați de cultul dedicat Reginei Maria a României, de celebrarea ei la Castelul de la Balcic, ea fiind considerată un simbol al puterii străine de ocupație – române – pe teritoriul bulgar.
Iată ce spune conducerea Muzeului de Istorie din Balcic:
„Între 1913 și 1940, în timpul ocupației românești a Dobrogei de Sud, bulgarii din regiune au devenit victime ale unei represiuni grele și a românizării forțate. Autoritățile române au dus o politică țintită de eradicare a culturii bulgare și identității bulgare: școlile și bisericile bulgare au fost închise, preoții bulgari au fost înlocuiți cu preoți români, iar educația s-a desfășurat în întregime în limba română. Pământurile bulgarilor au fost confiscate și distribuite coloniștilor români. Strămutările forțate, bătăile și umilințele au fost frecvent întâlnite, cu scopul de a înăbuși orice rezistență la asimilare.
Cu toate acestea, bulgarii de acolo și-au păstrat limba, credința și identitatea până la retrocedarea Dobrogei de Sud către Bulgaria, odată cu Tratatul de la Craiova din 1940.
În toamna anului 1916, în timpul Primului Război Mondial, când armata bulgară a avansat spre Dobrogea de Sud, autoritățile militare române au efectuat represiuni sângeroase împotriva populației bulgare autohtone.
Temându-se că bulgarii din Dobrogea vor sprijini trupele bulgare care înaintau, unitățile române au comis torturi în masă, crime și incendieri în mai multe sate. Cele mai brutale au fost masacrele din satele Baladja (Stojer), Durankulak, Ekrene (Kranevo) și Kalipetrovo, unde sute de bărbați, femei și copii neînarmați au fost uciși. Victimele au fost adesea torturate, iar casele lor au fost jefuite și arse. La mijlocul lunii august 1916, între 30-40.000 de civili dobrogeni din Dobrogea de Nord și de Sud – bărbați, femei, copii și vârstnici – au fost duși de autoritățile române în lagăre de concentrare pe teritoriul Moldovei. Acest lucru s-a întâmplat cu câteva zile înainte de începerea războiului dintre Bulgaria și România, la 1 septembrie 1916, pentru eliberarea Dobrogei de Sud. Aceștia au fost supuși abuzurilor fizice și unor munci grele, ceea ce a dus la moartea multora dintre ei. Sute de oameni nu s-au mai întors niciodată în locurile lor natale, iar mormintele lor sunt încă necunoscute. Atrocitățile din 1916 au lăsat o rană adâncă în memoria populației locale și sunt o mărturie vie a brutalității politicii de ocupație românești în regiune.
Cultura trebuie să construiască punți, dar nu pe uitare. Istoria Dobrogei de Sud este profund legată de durere, sacrificii și un spirit ireconciliabil. În acest context, nu putem accepta ca fiind normal ca într-o instituție culturală bulgară să se promoveze elogierea unei figuri asociate cu o perioadă dificilă de ocupație și opresiune a populației bulgare. Memoria strămoșilor noștri nu merită să fie ștearsă, minimalizată sau înlocuită de interese străine. Păstrarea acestei memorii este o datorie față de istorie și față de generațiile viitoare”.
Ziua de 7 septembrie 2025 ar fi trebuit să fie o zi a memoriei pentru cei izgoniți din Cadrilater, pentru familiile românești care și-au părăsit casele, pentru cei care au trăit rușinea impusă prin forță și trădare diplomatică. În loc de asta, România oficială tace, iar această tăcere nu este doar o rușine, ci o crimă împotriva memoriei naționale.
Politicienii de azi, umbrele de mâine
Istoria îi va judeca aspru pe politicienii prezentului; cei care în data de 7 septembrie 2025 ar fi trebuit să vorbească în Parlament României despre semnificația profundă a acestei zile, sunt niște umbre palide, fără conștiința identității poporului din care fac parte. Ei nu înțeleg că un popor care nu-și plânge rănile este condamnat să le repete.
Dar, mai grav decât lipsa de reacție – previzibilă – a clasei noastră politice, este altceva – presa; mass-media română n-a suflat un singur cuvânt despre însemnătatea acestei zile. Ziarele, televiziunile, posturile de radio, toate s-au complăcut în frivolitate și în știri de cancan, am văzut scandaluri de mahala și bârfe de doi bani, iar aceasta nu mai este doar neglijență, este complicitate la uitare, la mutilarea memoriei naționale,.
Ziua de 7 septembrie pentru patria noastră nu este o zi oarecare, ea este o rană care sângerează în continuare. Dar pentru România oficială și pentru presa românească, ea este doar o zi ca oricare alta, un episod pe care l-au aruncat la lada de gunoi a uitării.
Și atunci, să ne mirăm că alții ne rescriu istoria? Că bulgarii ne dau lecții de memorie națională, în timp ce noi ne batem joc de propriul trecut?
Nu, să nu ne mirăm!
Să ne fie rușine!
