În mitologia greacă, Nemesis reprezintă una dintre cele mai tulburătoare și mai profunde figuri divine — zeița răzbunării și a dreptății, a pedepsei și a echilibrului moral. Numele ei provine din grecescul némein, care înseamnă „a împărți ceea ce se cuvine”, „a da fiecăruia după merit”.
Spre deosebire de Themis, zeița justiției, Nemesis – înfățișată cu o sabie și o roată simbolizând forța destinului care se întoarce împotriva celor vinovați – nu e legată la ochi și n-are balanță, ci compas; nu cântărește, ci măsoară, măsoară și răul și binele, și plata și răsplata. Dacă cineva e fericit fără să merite, Nemesis îl lovește; e severă, dar dreaptă, nu e impresionată de rugi sau amenințări, pedepsind în general, orice abatere, orice exces, rolul ei fiind menținerea locului destinat fiecăruia și păstrarea măsurii în toate, așa cum arată de fapt și inscripția de pe frontonul Oracolului din Delfi.
Nemesis este zeița la care Eschil ținea cel mai mult, deoarece nu pedepsește pentru plăcerea de a răni, ci pentru a restabili ordinea cosmică, tulburată de hybris, de orgoliul nemăsurat și aroganța celor care sfidează limitele impuse de zei sau de legea morală; zeița nu era doar un instrument al răzbunării, ci și o expresie a armoniei universale — acea lege a compensației morale conform căreia fiecare faptă, bună sau rea, își atrage răsplata.
Expresia „Răzbunarea lui Nemesis” înseamnă un act de dreptate bazat nu pe lege și drept, ci pe echitate morală, aceasta fiind în fond esența noțiunii de dreptate.
Intelectualii sunt acele persoane care, prin preocupări sau profesie își folosesc inteligența în mod creator, curajos și cu stil în folosul oamenilor!
Stilul dă noblețe proiectelor intelectuale, iar stilul vine din imaginație; aristocrat al gândirii, oricâte resurse ar avea, oricât de mare i-ar fi IQ-ul, intelectualul nu poate construi nimic fără imaginație.
Avangarda poporului care luptă pe frontierele timpului contra neantului, forța care mușcă din eternitate, permanenta afirmare a geniului și puterii de creație, intelectualii formează elitele care susțin istoria unei națiuni, având drept misiune sacră să o apere și să o conducă spre cele mai înalte culmi ale civilizației umane.
Așa cum nu există intelectual adevărat fără stil, nu există nici intelectual care să nu fie persecutat de ideea că el și doar el, deține adevărul; dacă adoptă o idee și se demonstrează că aceasta este greșită, intelectualul, posedat de hybris, refuză să recunoască că s-a înșelat.
Intelectualul român are o însușire aparte, care îl diferențiază net de toți ceilalți intelectuali – este obsedat de o idee care s-a constituit de-a lungul istoriei într-un adevărat blestem pentru poporul nostru și a dus la dezastrul în care se zbate România astăzi, o țară săracă, vândută și totuși îndatorată străinilor, umilită, desconsiderată și tratată cu dispreț sau indiferență de absolut toate statele care contează pentru noi.
În vara neagră a anului 1940, când România era sfâșiată de ultimatumuri, cedări și umilințe, Ștefan Ciobanu, profesor universitar și membru al Academiei Române scria pe prima pagină a ziarului Universul (Nr. 182 din 5 iulie 1940):
„Un popor pașnic a fost redus la tăcere. Istoria cunoaște multe falsificări de adevăr, cunoaște și mai multe nedreptăți strigătoare la Cer. Dar, nicăeri, zeița Nemesis, nu este mai cruntă ca în Istorie.
Lumea civilizată va cunoaște adevărul asupra unui popor pașnic, care în miez de noapte a fost redus la tăcere.
Dreptatea imanentă a Istoriei își va spune cuvântul, iar Nemesis ne va răsbuna lacrimile și sângele nostru.”
Era strigătul unui intelectual care înțelesese prea târziu că pacea fără sabie este o iluzie, că popoarele care își cultivă doar virtuțile blânde devin inevitabil, mai devreme sau mai târziu, prada celor care își cultivă forța; un intelectual care încă mai credea, în naivitatea lui, într-o justiție divină, într-o morală a istoriei, că pașnicia este o calitate care produce automat respect și securitate.
Istoria Europei de Est abundă însă în exemple de comunități pașnice călcate în picioare, de minorități copleșite, de state mici forțate să cedeze teritorii sub presiune diplomatică sau militară, după ce au arătat că nu pot, sau nu vor să riposteze.
Intelectualii și Iluzia Pașniciei
Ideea prin care intelectualul român se deosebește de ceilalți și pe care a implantat-o adânc în conștiința noastră, provocând modificări ale epigenomului cu transmitere trans- și intergenerațională perpetuă, este aceea că pașnicia trebuie să constituie doctrina noastră națională, că ea reprezintă un ideal spre care trebuie să tindem, virtutea supremă, un fel de religie tăcută pe care trebuie s-o îmbrățișăm fără rezistență; el confundă blândețea cu virtutea și răbdarea cu înțelepciunea, crezând că un popor blând, tăcut și moral care nu provoacă pe nimeni va fi lăsat în pace, va avea liniște, va fi cruțat de istorie! Acesta este defectul ancestral al intelectualului român!
Din nefericire, adevărul s-a dovedit a fi cu totul altul în realpolitik, pentru că un popor pașnic e atacat tocmai pentru că e pașnic, iar idealismul moral, atunci când rămâne doar moralism, devine un instrument de auto-subjugare. Când intelectualii spun „nu vrem război, noi suntem popor pașnic, noi vrem doar pace, dialog și moralitate”, dar nu clarifică și cum se împiedică agresiunea vecinilor noștri, atunci ei creează o „utopie defensivă” — dezirabilă ca idee, periculoasă ca politică.
Elitele noastre intelectuale ignoră faptul că pașnicia nu se proclamă, ci se construiește și nu prin tăcere, ci prin forță, că pacea nu se apără cu metafore, iar un popor pașnic care nu se pregătește de război își semnează condamnarea la repetarea istoriei.
Timpul i-a dovedit academicianului Ștefan Ciobanu, un intelectual de marcă, istoric, ministru, politician, că zeița răzbunării nu respectă victimele tăcute, ci doar pe cele care ripostează, că nu răzbună popoarele pașnice, ci doar pe cele care îndrăznesc să fie războinice; Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul, Ardealul de Nord — toate ne-au fost luate nu pentru că eram vinovați, ci pentru că eram pașnici, nu pentru că nu erau ale noastre de drept, ci pentru că n-am înțeles niciodată legea simplă a vecinătăților și anume că respectul se câștigă, nu se primește cadou.
România și-a pierdut teritoriile nu pe câmpul de luptă, ci la masa tratativelor, și nu pentru că n-a avut soldați dornici să lupte, ci pentru că n-a avut voință: pașnicia, fără putere, nu este o protecție, ci devine o formă de capitulare morală.
Pacifism versus Pasivism
Elitele universitare, academicienii cu pipa intelectuală şi poetica diplomaţiei sentimentale, continuă să cultive și astăzi, în mijlocul poporului nostru, o etică a inocenței: dacă ne rugăm mai mult, dacă dialogăm mai mult, dacă ne etichetăm drept „paşnici”, vecinii vor înceta automat să ne agaseze. Acest soi de progresism sentimental e periculos, nu pentru că e naiv, ci pentru că se declară moral superior şi prin această aroganță nimiceşte orice discuţie realistă despre securitatea națională.
A critica pacifismul nu este o apologie a războiului, ci o acuzaţie la adresa celor care vând mirajul și minciuna pasivităţii ca pe o virtute morală supremă, ignorând că istoria este plină de popoare care au plătit cu teritoriul, cu oameni şi cu demnitatea pentru această naivitate. Când academicianul Ștefan Ciobanu o invocă pe Nemesis este vorba despre consecinţa implacabilă a nepregătirii, despre faptul că onoarea morală fără forţă concretă rămâne un simbol gol.
Intelectualii pacifiști, acei profesori, eseişti şi editorialişti care se hrănesc cu concepte imateriale, au o responsabilitate publică imensă; când predică pasivismul sub ambalajul pacifismului, ei modelează atitudini și politici, iar când politica este condusă de dogme estetice și nu de realități geopolitice, statul devine vulnerabil. Sub acoperirea unor ritualuri retorice despre „valorile universale”, se poate ascunde incapacitatea de a gândi apărarea, serviciile, industriile strategice, economia de război, solidaritatea civică. Pacifismul de salon al elitelor române este impregnat până la refuz de ipocrizie, de o lipsă de onestitate intelectuală – dacă susţii că pacea e un scop absolut, atunci explică şi cum o păzeşti atunci când ceilalţi nu-ţi respectă granițele.
Pacifismul adevărat nu trebuie confundat deci cu pasivismul, așa cum o fac fără jenă intelectualii români, el nu cere transformarea poporului în „mașinărie de război”, ci conştiinţă strategică, pregătire naţională și apetenţă pentru apărare ca act civic. Acei intelectuali care, dintr-o superioritate morală pură devin agenţi ai pasivităţii instituţionale, fac cel mai mult rău, pentru că transformă elita culturală într-un tertip moral care maschează ineficienţa.
Dorința de pace nu este o vină, dar a crede că eticheta de „popor pașnic” devine un scut magic, e o iluzie de manual; intelectualii care își spun „pacifiști” sau „cosmopoliți” și care refuză să vadă inerția politică, starea de descurajare militară, slăbiciunile logisticii — aceia sunt vinovați de o bătălie pierdută înainte chiar ca armele să fie folosite măcar.
O națiune care vrea linişte trebuie să cultive mijloacele liniştii — de la diplomaţie puternică, la armată credibilă, la rezilienţă economică şi culturală. Aceasta este singura „răzbunare” practică pe care Nemesis o admite: nu violenţa furibundă, ci respingerea fatalismului şi construirea de mecanisme care descurajează agresiunea.
Să nu ne închipuim însă că retorica sentimentală a „liniștii” este inocentă; ea poate deveni, ușor, capitulare în slow motion; sub pretextul unei etici superioare, se pot închide fabrici, se pot tăia bugete, se pot slăbi instituții și, mai ales, se pot abandona generaţii întregi la hazardul istoriei, iar istoria nu ţine cont de bunele intenţii, ci pedepseşte crunt și definitiv neputinţa.
Dacă Nemesis vrea o „răzbunare”, să fie una a trezirii — trezirea societăţii la responsabilitate, la cunoaştere strategică şi la o politică publică care nu confundă idealismul cu auto-pedepsirea. Să ducem lupta în registrul civismului: educaţie, industrie, armată națională bazată pe serviciul militar obligatoriu, cultură contrafactuală care învaţă istoria fără iluzii. Aceasta e singura cale prin care paşnicia poate deveni durabilă — nu ca sentinţă morală golită, ci ca rezultat al puterii şi disciplinei, deoarece nu există virtute morală în a fi nepregătit.
A crede că proclamarea pașniciei echivalează cu garantarea ei este o aroganță intelectuală; avem nevoie de un discurs public realist și nu de justificări etice de genul „noi suntem moral cei mai pașnici”, care reprezintă o perfidie și paralizează acțiunea.
Paşnicia, ca doctrină publică exclusiv morală, nu ţine loc de putere, nu construieşte descurajare, nu apără graniţe, iar elitele intelectuale frivole care substituie planul cu invocația, care predică pacea — dar nu pregătesc pacea — sunt complici la neputinţă.
România nu are nevoie de mai multă pașnicie, ci de mai multă tărie, pentru că un popor nu-și apără liniștea prin blândețe, ci prin forță, nu prin tăcere, ci prin curaj.
Zeița Nemesis nu-i răzbună pe cei pașnici, pe cei care trăiesc în genunchi cu mâna întinsă, ci pe aceia care s-au ridicat în picioare și ripostează.
Albert Eistein spunea că imaginația este mai importantă decât cunoașterea, pentru că cunoașterea este limitată, în timp ce imaginația face înconjurul lumii, iar adevăratul semn al inteligenței nu sunt cunoștințele, ci imaginația.
Or, tocmai la capitolul imaginație intelectualii români au rămas datori; ceea ce le lipsește lor și par de-a dreptul incapabili s-o stăpânească vreodată este capacitatea de a-și imagina o Românie puternică din punct de vedere militar, cu o armată modernă bazată pe serviciul militar obligatoriu, cu un spirit războinic, spartan, atât de necesar în condițiile actuale geopolitice, care să inspire respect și teamă totodată și să fie un peacekeeper de prim rang în această parte a Europei.
Toți prim-miniștrii României din ultima perioadă de timp, inclusiv generalul Nicolae Ciucă sau Marcel Ciolacu, toți miniștrii Apărării, inclusiv profesorul de engleză Angel Tîlvăr sau Ionuț Moșteanu au declarat că serviciul militar obligatoriu nu este o opțiune pentru țara noastră, unii dintre acești onorabili politicieni afirmând chiar că nu va fi niciodată!
Mai mult, președintele României, comandantul suprem al armatei, germanul Klaus Iohannis a declarat că serviciul militar obligatoriu în țara noastră nu e fezabil!!! Fezabil e cuvântul preferat de cei care nu mai au curajul să spună „posibil”, „necesar” sau „vital”, iar în gura unui șef de stat, cuvântul „fezabil” sună ca un verdict tehnic dat de un contabil, nu ca o viziune de comandant suprem.
Ar fi bine ca Klaus [sic!] să știe că Germania, al cărei reprezentant de neluat în seamă este prin jus sanguinis, tocmai a reintrodus, de facto, serviciul militar obligatoriu! Selbstverständlich! Natürlichl!!
Judecând după distinsa elită politică, după intelectualii care ne-au condus și ne conduc în prezent, România va fi din nou ultima țară din această parte a Europei care va reintroduce serviciul militar obligatoriu; va fi însă prea târziu și prea puțin, când dușmanii patriei își vor fi tipărit și admirat deja noile hărți ale țărilor lor!
Există în istorie un moment în care toate greșelile, toate lașitățile și toate trădările unui popor se adună într-un punct incandescent. Acolo, în clipa aceea de judecată cosmică, apare Nemesis — zeița răzbunării și a echilibrului. Ea nu iartă și nu uită și chiar dacă așteaptă decenii, vine întotdeauna, își face datoria, pentru că legile morale ale lumii nu pot fi încălcate fără plată, iar popoarele care cred că pot rămâne „pașnice” în fața răului ajung, inevitabil, să fie pedepsite nu pentru curaj, ci pentru tăcere.
PS Numele lui Ștefan Ciobanu merită scris cu litere de aur în cartea demnității românești (așa cum nota în memoriile sale regele Carol al II-lea), el fiind printre cei șase (doar șase!!!) din totalul de 27 de participanți la cel de-al doilea Consiliu de Coroană din 27 iunie 1940, ora 21.00, în calitate de ministru al Cultelor și Artelor, care s-au pronunțat pentru neacceptarea ultimatumului sovietic și lupta armată pentru apărarea țării. Șase oameni care au avut curajul să spună „nu”, șase oameni dintr-o țară întreagă care tăcea, în numele pașniciei!
