Există momente când realitatea se transformă într-o caricatură; România, țară cu o istorie milenară, țară care are toate ingredientele puterii, din cauza politicienilor săi trăiește de ani buni sub semnul lipsei de respect din partea marilor puteri, din partea vecinilor, dar – mai grav – din partea propriei clase politice. Politicienii români, preocupați doar de micile lor jocuri de culise, de contracte grase și de împărțirea ciolanului, au transformat țara într-un jalnic spectacol de bâlci, unde scena e mereu plină de măscărici, dar sala rămâne goală; stau la masa internațională cu mâinile goale, încruntați de teamă și de lipsă de coerență, miniștrii vorbesc la conferințe în străinătate în fața scaunelor goale – imaginea aceea rușinoasă, difuzată recent dintr-o conferință din SUA, spune totul – nimeni nu ne ia în serios, România nu contează, nu reușește să stârnească decât zâmbete ironice sau, mai rău, indiferență.
Respectul nu se cere, respectul se impune prin atitudine, prin demnitate, prin forța unei elite care știe ce vrea și știe să obțină; ori, exact asta ne lipsește.
Lecția Ungariei
Ungaria, vecina noastră, o țară de două ori mai mică decât România, dar care, printr-o conducere politică unită, cu direcție clară, a reușit să impună respect, vorbește pe scena europeană cu glas tare, chiar și atunci când deranjează, are curajul să sfideze Bruxelles-ul atunci când este în joc interesul său național.
De curând, scandalul cu dronele maghiare care au pătruns în spațiul aerian al Ucrainei ar fi trebuit să fie o lovitură diplomatică; România, bineînțeles că s-ar fi scuzat, ar fi tremurat de teamă și rușine, ca o fată mare.
Viktor Orbán nici măcar nu a tresărit, a minimalizat incidentul cu un cinism dezarmant și a folosit ocazia ca să lanseze un atac verbal neobișnuit asupra suveranității Ucrainei.
„Să zicem că au zburat câțiva metri acolo — și ce dacă?”, a spus el, minimalizând infracțiunea. Mai mult, Orbán a afirmat că „Ucraina nu este o țară independentă și suverană, noi (Occidentul) o menținem pe linia de plutire, deci nu ar trebui să se comporte ca și cum ar fi un stat suveran”.
Aceasta nu e o simplă declarație diplomată, ci un gest de aroganță agresivă: un stat vecin care spune că alt stat nu are suveranitate — și că, fără sprijin extern, s-ar prăbuși.
Reacția Budapestei nu a fost una de umilință, de plecăciuni jalnice, ci una fermă: un stat suveran nu-și cere scuze pentru existența sa.
România, în schimb, își cere scuze pentru orice, totul la noi e în genunchi, politicienii noștri se comportă ca niște chelneri servili într-o cârciumă ieftină, mereu cu zâmbetul fals pe buze, mereu gata să aducă „nota” altora, niciodată pregătiți să spună un NU răspicat!
Ungaria urlă, România șoptește, Ungaria provoacă, România cere voie, Ungaria își apără interesele, România își cere scuze că există.
Suferințele tânărului Tudor
Radu Tudor, reputatul analist militar și jurnalist de televiziune de la Antena 3, a apărut pe post și cu greu își putea ascunde supărarea și indignarea provocată de afirmația lui Viktor Orbán, prim-ministrul maghiar, care a afirmat că Ucraina nu este o țară independentă și suverană.
În cazul în care această supărare este suficient de mare încât să-i provoace o suferință, trebuie să știe că rădăcinile acelei suferințe nu stau în Orbán, ci sunt ancorate în realitatea istorică și geopolitică care nu se va schimba niciodată, astfel încât el va continua să sufere la nesfârșit, cât va mai exista pe pământ! Și asta pentru că Ungaria va rămâne mereu dușmanul Ucrainei, din pricina felului în care Kievul tratează minoritatea maghiară și a teritoriilor pe care le ocupă, revendicate de Ungaria!
În aceeași logică, nici România nu poate fi altceva decât un dușman perpetuu al Ucrainei, nu prin alegere, ci prin adevăr istoric, căci ostilitatea arătată românilor de peste graniță care trăiesc pe pământ românesc, nu lasă loc de iluzii.
Pentru a-i ușura totuși suferința tânărului Radu Tudor, deși sunt sigur că știa aceste lucruri, iată ce a însemnat Ucraina pentru România în trecut, printre multe altele:
Unirea Basarabiei cu România, votată cu o largă majoritate de Sfatul Țării de la Chișinău pe 9 aprilie (27 martie stil vechi) 1918 a fost contestată de Ucraina. Autoritățile de la Kiev au respins actul unirii și au ridicat pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. La trei zile de la votarea unirii, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care îl informa ca Rada Centrală (Parlamentul Ucrainei) „nu admite decizia ‘Sfatului Țării’ referitoare la încorporarea Basarabiei la România.
Guvernul de la Kiev a revenit cu o notă extinsă, trimisă guvernului român pe 5 mai 1918, prin care încerca să demonstreze, nici mai mult nici mai puțin decât necesitatea anexării Basarabiei de către Ucraina, pretinzând că Basarabia nu ar aparține de drept României!!!
Până la semnarea Tratatului româno-ucrainean din 1997, tensiunea a fost imensă: Kievul cerea suveranitate deplină inclusiv asupra Insulei Șerpilor și refuza să recunoască dreptul României de a discuta statutul Basarabiei, lucruri absolut normale pentru cei care în limbajul popular ne numesc pe noi, românii, capre!
Resentimentele antiucrainene ale celor două popoare nu pot fi în niciun caz echivalate cu sentimente proruse, între cele două emoții nefiind nicio legătură; nu există suflet de român care să aibă sentimente proruse, sau dacă le are, el a încetat de mult să mai fie român.
Pădurea de Molizi
Există totuși o mare șansă ca suferințele tânărului Radu Tudor să fie atenuate și asta dacă va viziona filmul regizorului Tudor Giurgiu „Pădurea de Molizi”, a cărui premieră va avea loc săptămâna viitoare, subiectul fiind masacrul de la Fântâna Albă căruia i-au căzut victime compatrioții săi români.
La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie 1941, duminică, în ziua de Paști, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe Valea Siretului, purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i; supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.
După masacru, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari — vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până ce toți românii dornici de a se întoarce acasă și-au dat duhul.
Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000, autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.
Jabberjaw și România — o paralelă dureroasă
România nu e respectată pentru că nu se respectă pe sine; politicienii noștri au vândut onoarea țării pe nimic, România nu mai are demnitate, e tratată ca o glumă, ca o națiune care și-a pierdut vocea și a devenit ecoul altora, care aleargă pe coridoarele Europei și ale NATO implorând atenție.
Și ce alt simbol mai potrivit există, care să reflecte perfect situația actuală ridicolă în care pun România onorabilii noștri politicieni, decât Jabberjaw, rechinul vorbitor care striga mereu „No respect!”, pentru a sublinia umilința la care era supus.
Jabberjaw a fost eroul unui serial american de desene animate din anii ’70; el era un rechin vorbitor, puternic, care alerga mereu să-și ajute prietenii, dar ce primea în schimb? „No respect!” – strigătul lui celebru, expresia manifestărilor sale frustrate. Nimeni nu-l lua în serios, deși era uriaș (peste 15 m lungime), deși avea forță, deși putea să facă diferența.
Exact așa este România azi; avem potențial, avem resurse, avem oameni inteligenți, avem o istorie care ar trebui să ne dea coloană vertebrală, dar pentru că că liderii noștri nu știu să negocieze decât la cel mai jos palier, între hohote de râs și compromisuri triste, pentru că suntem conduși de niște pigmei politici care se ceartă pe firimituri, lumea întreagă ne privește ca pe Jabberjaw: un actor caraghios, pus să amuze publicul, nu să fie respectat, un personaj de comedie politică internațională.
„No respect!” – acesta e adevăratul motto al României contemporane, un rechin mare și puternic, redus la rolul de glumă ieftină într-un spectacol care nu mai face pe nimeni să râdă.
Dar România nu mai e doar Jabberjaw, un personaj de comedie, ci e pe cale să devină o tragedie istorică. Cu niște politicieni care, prin lașitate și mediocritate, au condamnat România la statutul de figurant pe scena lumii, de la comedie la tragedie nu mai este decât un pas și până când nu vom avea conducători care să ridice glasul, care să aibă curajul să spună poporului român la cât se ridică exact ajutorul material, financiar și militar pe care România îl oferă Ucrainei, așa cu fac toate celelalte guverne, vom rămâne doar un rechin caraghios, strigând în zadar:
„No respect!”
PS În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrului de la Fântâna Albă!
