La Mulți Ani, Oradea!
Premierul Ilie Bolojan a vorbit duminică, 12 octombrie 2025, în Piaţa Unirii din Oradea la festivităţile prilejuite de Ziua Oraşului, cu gânduri de mulţumire şi recunoştinţă pentru eroii neamului, cu apreciere pentru deciziile foarte importante, grele şi periculoase pe care liderii Transilvaniei le-au luat în anul 1918; după ce a ocupat toate funcțiile posibile în statul român, Ilie Bolojan ar dori să rămână, în final, un simplu cetățean, care, atunci când va trece prin Oradea sau județul Bihor, să se poată uita în ochii oamenilor, „ştiind că am făcut ceea ce trebuie, nu ceea ce dă bine.”
Premierul României a afirmat că, în afară de a-i omagia pe eroii, pe oamenii care au făcut istorie pentru patrie, ziua de 12 octombrie este şi un moment de adâncă meditație.
„În vremuri grele, aici s-au ridicat oameni de caracter. Aceşti oameni nu au fugit şi nu fug nici azi din faţa încercărilor, ci au avut şi au curajul, credinţa, viziunea şi hotărârea de a construi o ţară!”
În fiecare an, pe 12 octombrie, Oradea îmbracă haine de sărbătoare, deoarece această zi a schimbat atât destinul oraşului, cât şi al întregii naţiuni române.
Cele două momente importante din istoria oraşului sunt:
- 12 octombrie 1918 – în casa doctorului Aurel Lazăr s-a semnat Declaraţia de Independenţă a Românilor din Transilvania, „piatră de temelie” a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918;
- 12 octombrie 1944 – armata română eliberează Oradea de sub stăpânirea maghiarilor conduși de Miklós Horthy (reabilitat în 4 septembrie 1944 printr-o decizie a Parlamentului Ungariei), orașul revenind în administraţia noastră.
Pensionarea
Pensionarea reprezintă momentul de răscruce al fiecărui individ dintre viața activă și cea a reflecției, o trecere firească, dar adesea tulbure, dinspre agitația muncii către liniștea timpului personal. Ea nu este doar o chestiune administrativă sau financiară, ci una profund umană, pentru că pune omul față în față cu propria-i biografie: cu anii risipiți și cu cei împliniți, cu visurile amânate sau cu cele realizate. Într-o lume în care munca a devenit identitate, pensionarea poate fi percepută atât ca o pierdere, dar și ca o șansă — șansa de a trăi liber de constrângeri, de a regăsi ritmul propriei vieți, de a transforma experiența în înțelepciune. În esență, pensionarea nu este sfârșitul, ci începutul unei alte forme de activitate: aceea de a fi, pur și simplu, om.
Pensia este un cuvânt cu un pur sens financiar, însemnând literalmente „plată regulată”; el vine din limba latină, unde pensio (pendere – a plăti) reprezenta o „sumă plătită periodic”, mai ales în contexte precum chirii, taxe, contribuții sau rente. De exemplu, în latina târzie: pensio tributi = plata impozitului.
În modernitate, pensia a devenit un termen social, prin care se înțelege plata făcută lunar unui cetățean, pentru anii de muncă prestați în folosul statului respectiv.
Germania a fost prima țară din lume care în 1889 a implementat un sistem de beneficii pentru pensionare; până atunci, speranța de viață fiind scăzută și neexistând sisteme de securitate socială, lipsa pensiilor făcea ca majoritatea oamenilor să continue să muncească până la sfârșitul vieții.
În Uniunea Europeană, raportul dintre cea mai mare și cea mai mică pensie medie este de 8,8; în România, stat social prin Constituție, acest raport este de 54,6 cea mai mare pensie fiind de 70.000 de lei (aprox. 14.000 de euro), iar cea mai mică de 1281 de lei – suma minimă garantată prin indemnizația socială!
În Ochii Oamenilor
Ilie Bolojan a ajuns în funcția de prim-ministru al României prin votul (sau neparticiparea la vot!) nostru, al tuturor; el nu a venit peste noapte, nici pe tancuri, nici din umbră, ci a fost numit de oamenii, de partidele, de președintele pe care noi, cu entuziasm sau resemnare, i-am ales. Fiecare semnătură, fiecare vot, fiecare tăcere complice a fost o cărămidă din drumul lui spre funcția de conducător al statului; pentru că asta este de fapt Ilie Bolojan, conducătorul statului român!
România nu este condusă de președintele României (primul om în stat), nici de președintele Senatului României (al doilea om în stat) și nici de președintele Camerei Deputaților (al treilea om în stat).
Conducătorul României de facto este prim-ministrul Guvernului; el și numai el conduce și administrează România, conform fișei postului, prin încrederea pe care i-a acordat-o întreaga națiune română, constituită în jurul nucleului format de poporul român. Iar dacă l-am ales, trebuie să-l ascultăm, să facem tot ce spune, să strângem cureaua, să suferim, să muncim, să fim disciplinați, să ne înclinăm în fața ordinii pe care o predică.
Pentru ca poporul să fie obedient în îndeplinirea sarcinilor trasate de conducătorul lui, trebuie însă îndeplinită o condiție, una singură, ușor de realizat, care, deși nu ar avea un impact decisiv asupra bugetului statului, ar avea unul devastator, nimicitor asupra neîncrederii pe care o manifestă în premier din ce în ce mai mulți români, inclusiv membri ai Partidului Național Liberal, al cărui președinte este Ilie Bolojan.
Această condiție face parte din registrul unui echilibru moral și se referă la pensiile din România care depășesc valoarea de 30.000 de lei! Pentru că atâta timp cât există asemenea pensii sinonime cu niște privilegii, atâta timp cât unii trăiesc din sângele altora, orice morală despre „austeritate”, orice discurs despre „corectitudine” devine o batjocură, iar istoria este plină de exemple în care democrația fără morală ajunge, mai devreme sau mai târziu, o dictatură cu urnă! Nu putem fi chemați la sacrificiu în timp ce baronii sistemului înoată în bani publici, nu putem fi puși să muncim pentru o țară care, în loc să-și pedepsească nedreptățile, le răsplătește lunar prin pensii obscene.
Bolojan poate cere poporului să-l urmeze doar dacă va începe de sus, el trebuie să se asigure că în România nu va mai exista nicio pensie mai mare de 20.000 de lei (4000 de euro); atunci și doar atunci, poporul va înțelege că severitatea lui nu e o formă de cruzime, ci un act de dreptate, atunci, și doar atunci, el se va putea uita drept în ochii oamenilor din întreaga țară, nu numai din Oradea sau județul Bihor!
Exemplul Spaniol
Soluția e simplă, dacă există voință politică: modelul spaniol. În Spania, țară membră UE și NATO, sistemul public de pensii este bazat pe solidaritate, echitate și echilibru bugetar, nu pe privilegii, existând un plafon, o limită maximă legală pentru pensiile contributive, actualizată anual de guvern. Nimeni nu poate primi de la statul spaniol o pensie publică (de la sistemul de securitate socială) mai mare decât un anumit maxim stabilit prin lege!
Pentru anul 2025, guvernul spaniol a stabilit plafonul maxim de pensie contributivă la 3.267,60 euro pe lună, indiferent dacă beneficiarul a fost magistrat, ministru sau profesor universitar; aceasta înseamnă că, dacă pe baza calculului ar reieși o pensie mai mare de 3.267,60 euro, suma va fi „tăiată” la plafonul maxim — nu primești mai mult decât acel plafon legal. Rezultatul? O societate mai echitabilă, fără pensii de 10.000 sau 20.000 de euro lunar, fără discrepanțe obscene între fostul muncitor de pe șantier și fostul funcționar din minister.
Statul spaniol nu plătește pensii speciale, privilegiate sau de merit așa cum sunt înțelese acestea în România, toate aceste categorii intră în sistemul unic, plafonat; există doar pensia contributivă (bazată pe cotizare) și cea necontributivă (pentru persoane fără venituri suficiente). Curtea Constituțională din Spania a confirmat în mod repetat că plafonarea pensiei nu reprezintă o discriminare, ci o măsură legitimă de solidaritate socială.
Grecia și Luxembourg impun de asemenea un plafon maxim al pensiilor contributive, fiecare la un alt nivel.
Sistemul spaniol ar putea fi luat în considerare, cu adaptările de rigoare și în țara noastră, singurul impediment fiind politic, dar România trebuie să se decidă cu celeritate dacă vrea o societate solidară, europeană, de tip occidental, sau o societate feudală, în care pensia nu este o răsplată a muncii, ci o plată pe loialitate; până când nu vom înțelege că egalitatea în fața morții începe cu echitatea în fața pensiei, vom continua să trăim într-un stat în care cei mulți trăiesc din resturi, iar cei puțini din rente și asta doar pentru că la noi, principiul „drepturilor câștigate” a fost și este interpretat greșit, permițând ca un privilegiu să devină perpetuu.
Potrivit ultimului clasament internațional, realizat de firma de consultanță financiară Hoxton Wealth în anul 2025, Spania conduce în topul celor mai bune țări unde poți să trăiești la pensie!
Scheletul de pe Țărm
Se spune că marea îi răsplătește doar pe cei care o iubesc. Santiago a iubit marea, a iubit-o până la lacrimi, până la sânge, până la sfârșit, dar în final, se întoarce la țărm trăgând după el doar scheletul uriaș și tragic al peștelui sfâșiat de rechini, mărturie a unei lupte titanice și a unei înfrângeri tăcute.
Gheorghe, bătrânul pensionar român se îndreaptă încet spre casă, cu pași mărunți, de parcă fiecare pas îl desparte de o lume pe care o înțelesese altfel cândva, ținând în mână cuponul de pensie, mototolit de atâta speranță – o hârtie subțire, dar grea ca o sentință. În fiecare cupon se vede scheletul unui vis, pensia decentă, siguranța, respectul promis de statul român pentru care a muncit o viață, fiind acum doar niște oase albe dintr-un pește cândva viu, devorat de birocrație, inflație și nedreptate. Pe drumul spre țărm, rechinii tranziției au ros tot, astfel încât din munca unei vieți întregi n-a mai rămas decât o coloană vertebrală palidă, o umbră de speranță.
Se așeză pe scaunul vechi de lângă sobă, același pe care stătuse și tatăl lui și privi cifra tipărită pe hârtia gălbuie – câteva sute de lei, rodul unei vieți întregi de muncă, trudă și tăcere, nopți de uzină și zile de câmp. Oftând, deschise televizorul chiar în momentul în care o voce anunța senin existența în România a unor pensii de cincizeci de mii, de șaptezeci de mii, de o sută de mii de lei, sume de neimaginat pentru el, prăpastia dintre aceste pensii care sfidează bunul simț și cea de pe cuponul lui fiind atât de mare, încât nici măcar marea lui Santiago n-ar putea-o acoperi. Îi înțepă ochii o lacrimă, dar o șterse repede, rușinat parcă să nu-l vadă icoana din colț, se uită în jur, la pereții cojiți, la fotografia de nuntă de pe dulap; pentru o clipă simți un nod în gât, o furie tăcută, o neputință care-l ardea, dar apoi își lăsă fruntea în palmă și zâmbi amar: „Asta este țara noastră… am clădit-o cu mâinile noastre, am pus cărămidă peste cărămidă… și noi tot o iubim, chiar dacă ne doare, că alta n-avem. Că e ca un copil care ne-a uitat — dar tot al nostru e.”
Prinsese odinioară „peștele cel mare”: o viață de muncă, de sudoare, de contribuții, de credință într-un stat care promitea siguranță la bătrânețe, dar până să ajungă la țărm, hienele tranziției, rechinii pensiilor speciale și corupția instituționalizată au ros totul până la os, rămânându-i ca unică consolare doar faptul că trăiește cu opt ani mai puțin, în medie, decât toți ceilalți cetățeni din Uniunea Europeană, opt ani mai puțin de chin, sărăcie și umilință.
E timpul ca bătrânii noștri, care au vâslit o viață întreagă împotriva furtunilor, asemenea lui Santiago, pescarul din „Bătrânul și Marea”, să nu mai fie aduși la țărm doar cu oasele peștelui visat, ci cu rodul întregii lor trude, pentru că ei sunt cei care au ținut barca pe linia de plutire, în timp ce alții, fără să fi prins vreodată ceva, au ajuns stăpâni peste ocean.
Reforma spaniolă ar fi pentru România nu doar o lege corectă, ci și o formă de recunoștință — o întoarcere la normalitate, la măsura justă a vieții și la respectul pentru bunicii noștri care n-au renunțat niciodată să spere, iar acest lucru nu este nicidecum o pedeapsă, ci o reparație morală. Cei care au construit țara noastră nu au nevoie de privilegii, ci de respect și de certitudinea că trăiesc într-un stat care își iubește seniorii, nu îi umilește.
Cei care conduc astăzi România ar trebui să se gândească, măcar o dată, la acel schelet alb, plutind pe lângă barca lui Santiago și să înțeleagă că nu e vorba doar de bani, ci de demnitate; pentru că o țară care își lasă bătrânii să se hrănească din oasele propriei munci, este o țară care și-a pierdut sufletul. Românii seamănă tot mai mult cu Santiago, dar, spre deosebire de el, noi nu mai avem nici marea care să ne adăpostească visele, nici credința care să ne țină barca dreaptă în furtună; ne-a rămas doar scheletul uriaș al unei speranțe devorate, nu de rechinii oceanului, ci de rechinii moderni – politici, rapaci, străini de țară și de neam, care s-au hrănit, pe rând, din carnea visului românesc.
Dar, ca și în cazul bătrânul pescar din satul de pe coasta Cubei, forța și măreția poporului român constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă înfrânt, ci se pregătește imediat de următoarea.
PS „Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult în singurătate. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiți să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieșim în larg, pâna când rămânem cu totul singuri, lipsiți de orice sprijin.” (Ernest Hemingway)
„Și ce te-a înfrânt?”,„Nimic. Am ieșit prea în larg!” Bătrânul pescar cubanez a rămas, astfel, înscris într-un mit al îndrăznelii și al semeției omului care, asemenea lui Icar, s-a prăbușit nu pentru că a fost slab, ci pentru că a îndrăznit să se apropie prea mult de soare.
