Motto: Fără rușine nu există virtute, iar fără virtute nu există glorie
Seneca, în Scrisorile către Luciliu (Epistulae Morales ad Lucilium), afirma că omul virtuos este acela „care se rușinează de rău chiar și atunci când nu-l vede nimeni” — o sinteză a înțelepciunii stoice, ce exprimă esența morală a Romei antice: nu există glorie fără conștiință, fără rușine, fără morală.
A fost odată, ca niciodată — că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti — o vreme în care conflictul arabo-israelian aprindea Orientul Mijlociu; războiul dintre Vietnamul comunist și America democrată făcea zeci de mii de victime de ambele părți; relațiile sino-americane se aflau într-un impas profund; iar toate aceste tensiuni, care zguduiau lumea, își găseau ecoul și, adesea, erau mediate, discret, la București — The Bucharest Channel, cum aveau să numească istoricii americani acea punte a diplomației românești.
A fost odată o țară numită România.
O țară mândră, apreciată, solicitată, admirată și invidiată pentru rolul de prim-plan pe care diplomația sa îl juca în politica internațională.
O țară mică, dar măreață, care își câștigase prestigiul prin modul în care știa să stea între giganți fără să fie strivită; o țară modestă, dar cu o ambiție imperială a demnității; o voce mare într-o lume de tăceri; o țară care conta.
România era pe-atunci un nume rostit cu respect în capitalele lumii, cu „o diplomație printre cele mai inteligente din Europa” (Henry Kissinger), „singurul aliat de încredere al Washingtonului din lagărul socialist” (CIA), o țară care vorbește în nume propriu și care inspiră respectul întregii lumi (Richard Nixon).
Această ultimă frază, repetată de ziarele lumii întregi, a fost cel mai mare compliment diplomatic primit vreodată de România modernă.
Era țara care îl invita la București pe un congressman american despre care doar intuia că va ajunge, într-o zi, la Casa Albă — și a avut dreptate.
Doi ani mai târziu, în august 1969, Richard Nixon revenea la București, de data aceasta ca președinte al Statelor Unite ale Americii, iar România devenea prima țară din Europa de Est vizitată de un lider american în exercițiu.
A fost momentul în care o națiune mică și-a demonstrat marea inteligență strategică: anticipa istoria, nu o urmărea; gândea ca o putere, acționa ca o putere și, în consecință, era tratată ca o putere.
Diplomația română era dublată de o forță militară respectată, de o armată națională regulată, bazată pe serviciul militar obligatoriu și de o industrie de război care a propulsat România între primii opt exportatori de armament ai lumii.
Dar asta a fost odată…
Astăzi, aceea țară nu mai există. Locul ei pe scena lumii a fost luat de Ungaria — țara vecină care, indiferent de declarațiile oficiale, va păstra mereu pretenții teritoriale, istorice și simbolice asupra României, în virtutea tratatului de la Trianon și a memoriei sale naționale neînchise.
Budapesta a înțeles ceea ce Bucureștiul a uitat: că diplomația nu se moștenește, ci se exercită.
Budapesta, capitala păcii
A fost odată, ca niciodată, o lume în care România conta. Astăzi, lumea se schimbă din nou — dar nu la București.
Întâlnirea dintre Donald Trump și Vladimir Putin, pentru pacea de pe continentul european și, în definitiv, pentru pacea întregii lumi, nu se va desfășura la București — așa cum s-ar fi întâmplat altădată — deși ar fi fost o ocazie istorică pentru țara noastră să reapară pe harta diplomației mondiale.
Nicușor Dan, primarul general al Capitalei, aflat în plină campanie electorală pentru funcția supremă în statul român, ne-a avertizat însă că „nu se va întâmpla niciodată ca președintele Putin să vină în România, atâta timp cât există un mandat de arestare.” Cu asemenea certitudini, nici n-avea cum să se întâmple acest lucru!
Practic, Bucureștiul a devenit capitala europeană unde nici pacea nu are voie să aterizeze fără autorizație de la primărie, iar Donald Trump și Vladimir Putin au ales să se întâlnească în capitala Ungariei, la Budapesta — într-un loc unde diplomația nu este confundată cu managementul traficului, iar mandatul de arestare nu e un pretext pentru a bloca istoria la semafor.
Poate că întâlnirea dintre cei doi președinți nici nu va avea loc prea curând, poate că se va desfășura în altă locație, lucru cu totul fără importanță acum; însuși faptul că Budapesta a fost luată în discuție pentru acest summit spune totul despre starea prezentă a diplomației române.
Rușine, Nicușor Dan!
Orbán – vocea rațiunii într-o lume nebună
Există momente în istorie când un singur om, printr-o decizie, printr-un gest, printr-o tăcere încărcată de sens, poate schimba destinul unei întregi regiuni. Astăzi, acel om se numește Viktor Orbán, iar capitala acelei tăceri pline de înțelepciune, este Budapesta. Orașul care altădată privea cu admirație spre București a devenit capitala păcii, centrul diplomației, noul pol al curajului și al rațiunii într-o Europă tot mai grăbită spre război.
Iar Bucureștiul — „datorită” distinșilor noștri politicieni de la putere și din opoziție — capitala obedienței.
În timp ce Budapesta este propusă să organizeze conferințe de pace, unde se discută viitorul continentului, Bucureștiul organizează conferințe de presă. În timp ce Budapesta face istorie, Bucureștiul — capitala vorbelor goale — o privește la televizor. Budapesta vorbește despre diplomație, suveranitate și echilibru, iar Bucureștiul despre aliniere, directive și loialitate. Budapesta își apără interesul național, în timp ce Bucureștiul, care a uitat ce înseamnă demnitatea, îl oferă altora pe tavă.
Budapesta nu mai este doar capitala Ungariei, ci capitala unei idei simple și esențiale: pacea nu se câștigă cu tunurile, ci cu demnitatea. Iar diferența dintre cele două capitale, astăzi, nu mai este doar de stil, ci una de destin.
În timp ce Viktor Orbán vorbește cu Estul și cu Vestul, Nicușor Dan își prezintă viziunea despre România Anastasiei Soare — regina sprâncenelor. În timp ce Ungaria aduce la aceeași masă lideri care nu-și mai vorbesc, România trimite felicitări de protocol și postează comunicate neutre.
În timp ce Bruxelles-ul vorbește despre „solidaritate” cu armele, Washingtonul despre „democrație” cu rachetele, iar Kievul despre „victorie” cu banii și averea altora, Viktor Orbán vorbește despre pace — și nu o face ca un politician populist care își caută voturile, ci ca un om de stat care vede dincolo de prezent, ca un lider care înțelege că popoarele nu trăiesc din sloganuri, ci din pâine, din siguranță și din pace.
Într-o lume care se pleacă în fața religiei progresiste războinice, el rămâne drept. Într-o lume în care curajul a fost înlocuit de conformism, Viktor Orbán are coloană vertebrală și spune adevărul, chiar dacă nu convine: că Rusia nu va fi niciodată înfrântă de Ucraina — o țară sfâșiată de corupție și de iluzii —, așa cum nu a fost nici de Napoleon, cu a sa La Grande Armée și nici de Adolf Hitler, cu al său invincibil Wehrmacht.
Numai un om care cunoaște istoria poate înțelege absurdul acestei noi „cruciade pentru democrație” — o farsă tragică în care Europa își rupe nervii și economia, în timp ce Washingtonul și Moscova își măsoară mușchii peste cadavrele altora.
România, țara care odinioară arbitra conflicte între marile puteri, astăzi abia mai arbitrează disputele din propria coaliție de guvernare. Țara care era vocea Răsăritului în Occident este acum doar un ecou stins, în corul celor care repetă fără să gândească.
Ungaria deschide porți spre viitorul continentului european, în timp ce România deschide dosare penale pentru explozii de gaze care distrug blocuri de locuințe — în secolul XXI!
Dar cel mai dureros lucru, de departe, este că politicienii români nu simt niciun fior, nicio tresărire, nicio umilință pentru faptul că Ungaria ne-a depășit în puterea diplomației sale; că a devenit ceea ce noi am fost odată — iar noi am devenit, din punct de vedere al relevanței internaționale, o țară de provincie, care nu contează.
Ei, politicienii români, nu simt nicio rușine. Nimic. Absolut nimic! Clasa politică română trăiește confortabil în anonimatul ei, incapabilă să înțeleagă că tăcerea unei țări este începutul dispariției ei. Și dacă odinioară diplomații români erau cei care deschideau drumuri între lumi, astăzi ei abia mai deschid gura, pentru că și-au pierdut nu doar glasul, ci și curajul de a-l folosi.
România – țara care vorbește despre pace, dar hrănește războiul
Viktor Orbán vorbește despre pace și acționează pentru pace, în timp ce politicienii noștri vorbesc despre pace, dar trimit armele, banii și chiar speranțele românilor spre un război care nu le aparține — spre o cauză pierdută, confundând solidaritatea cu supunerea și curajul cu slugărnicia.
Ei nu fac nimic pentru a obține pacea, sunt incapabili să înțeleagă că aceasta se menține prin putere, printr-o continuă pregătire de război ca mijloc de descurajare a dușmanilor și nu prin discursuri lamentabile.
Diplomația română este redusă la tăcere — o tăcere a servilismului, nu a înțelepciunii. Cum se poate ca o țară de două ori mai mare ca Ungaria, cu o istorie mai veche și un potențial uriaș, să nu conteze deloc, dar absolut deloc, pe harta lumii, în relațiile internaționale bilaterale sau multilaterale?
Cum se poate ca liderii celor două superputeri nucleare să calce la Budapesta, să-l asculte pe Viktor Orbán, dar să ignore complet Bucureștiul? Cum se poate acest lucru — și politicienii noștri, prim-miniștrii României: Dacian Cioloș, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Nicolae Ciucă, Florin Câțu, Marcel Ciolacu, Ilie Bolojan să nu se prăbușească sub propria rușine? Să nu simtă fiorul acelei responsabilități care ar trebui să-i apese în fiecare clipă, conștiința faptului că au fost aleși nu pentru a se salva pe ei, ci pentru a salva țara?
Răspunsul nu este pentru că România a devenit mică, ci pentru că a devenit invizibilă: o țară fără glas propriu, fără curaj, fără o clasă politică responsabilă, fără conducători adevărați. O țară care, în politica externă, pur și simplu, nu există.
Dar toate acestea le-am suporta mai ușor dacă cei aleși prin vot să conducă destinul poporului român ar avea rușine. Dar ei nu au rușine. Sunt niște oameni fără rușine. Sine pudore!
Politicienii români se pierd în lucruri mărunte, în etichete de partid care nu mai înseamnă nimic. Se bat pe cuvinte goale — „dreapta”, „stânga”, „centru-dreapta”, „centru-stânga” — de parcă ar mai conta aceste formule prăfuite într-o lume în care valorile s-au prăbușit, s-au inversat chiar, iar națiunile se zbat pentru supraviețuire.
Ei nu sunt capabili să înțeleagă că politica modernă nu mai este despre culori, despre noțiuni golite de conținut — dreapta și stânga —, ci despre sus sau jos:
„Sus, către visul vechi al omenirii — libertatea individuală supremă, în armonie cu legea și ordinea — sau jos, către mușuroiul haosului ori al totalitarismului.” (Ronald Reagan)
Iar România a ajuns jos, foarte jos: jos în ochii lumii, jos în încrederea poporului, jos în toate clasamentele care contează — de la educație la sănătate, de la infrastructură la respectul internațional, de la puterea militară la diplomația modernă, bazată pe realpolitik.
Am ajuns o țară în genunchi care se preface că dansează. O țară care vorbește despre „parteneriate strategice” în timp ce-i cade acoperișul, care semnează „memorandumuri de colaborare” în timp ce spitalele ard, iar școlile se dărâmă. O țară care afirmă că se pregătește de război cu Rusia (!), dar trimite singurul rănit grav, în urma unei explozii de gaze dintr-un bloc din Rahova, tocmai în Austria.
Iar acest lucru se întâmplă astăzi, în anul 2025!
Probabil că Ministerul Sănătății din România, împreună cu IGSU, își închipuie că așa va proceda și cu miile, zecile de mii de soldați și civili români răniți într-un eventual război cu Armata Roșie — îi va expedia repede în Belgia sau în Austria, adică în două țări care, împreună, nu fac nici jumătate din România ca suprafață (48,05%).
Rușinea pierdută – cea mai mare pierdere
Dar cel mai grav lucru nu este că am pierdut locul la masa diplomației mondiale, nici că vorbim în numele oricui, numai în nume propriu nu; cel mai mare păcat nu este eșecul politicii externe a României, ci indiferența față de acest eșec. Cel mai dureros lucru este că nu simțim nimic — nici rușine, nici regret, nici tresărire, iar când o țară nu mai simte rușine, înseamnă că a pierdut nu doar respectul lumii, ci și sufletul ei.
România de astăzi a fost depășită, umilită, înlocuită de țara gulașului — și clasa noastră politică zâmbește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Politicienii români nu mai roșesc pentru nimic, nici măcar pentru tăcerea lor.
Când Ungaria ne-a luat fața și a devenit capitala mondială a păcii, niciun politician român — nici de la putere, nici din opoziție — n-a fost pătruns de rușine. Niciunul n-a spus: „Ne-am pierdut onoarea.”
Nimeni n-a avut curajul să se întrebe: Cum am ajuns aici?
Doar tăcere. O tăcere confortabilă, satisfăcută, birocratică. Pentru că pentru ei nu există vinovăție, atâta timp cât nu mai au conștiință. Nu există umilință, atâta timp cât nu mai există demnitate.
În loc să simtă rușinea unei națiuni lăsate pe dinafară, politicienii români își fac selfie-uri la Bruxelles și se declară „aliniați”. În loc să lupte pentru a păstra pentru copiii noștri această ultimă și cea mai bună speranță a omului pe Pământ — libertatea — îi condamnă să trăiască în întunericul unui nou mileniu al minciunii și al lașității, fără măcar să încerce, pentru ca apoi să poată spune copiilor și nepoților că, indiferent dacă vor eșua, au încercat; că am avut conștiință, că n-am tăcut, că n-am plecat capul, că am vrut să dăm sens trecerii noastre prin lume.
Dar toate acestea le-am suporta mai ușor dacă politicienii români, singurii răspunzători de destinul națiunii, ar cunoaște rușinea — acea virtute pe care Seneca o numea „conștiința vizibilă a binelui”.
Dar ei n-o mai cunosc. Sunt, cu rare excepții, oameni fără rușine. Sine Pudore!
Cei 13 de la Arad
Obiceiul cel mai misterios din Ungaria, pentru străini, este acela că ungurii nu ciocnesc niciodată paharele sau sticlele de bere.
Originea acestei tradiții vine din secolul XIX, când, în timpul Revoluției din 1848-1849, 13 generali unguri, ofițeri din Armata Imperială Austriacă, au fost executați prin spânzurare la Arad, pe 6 octombrie 1849, sub acuzația că s-au alăturat mișcării revoluționare a lui Lajos Kossuth și au susținut revendicările maghiare de independență față de Imperiul Austriac, încălcându-și astfel jurământul față de Casa de Habsburg.
Execuțiile au fost ordonate de austrieci, care observau spectacolul macabru și ciocneau paharele de bere după fiecare execuție. În acel moment, ungurii au jurat că nu vor mai ciocni pahare vreme de 150 de ani, iar în ciuda faptului că această perioadă deja a trecut, tradiția încă se menține. Cei 13 sunt comemorați anual ca martiri ai luptei pentru independența Ungariei, mai ales la Arad, unde se află un monument dedicat lor.
Națiunile, ca și indivizii au personalitatea lor, au propriul lor caracter; Ungaria nu este o țară perfectă, dar are ceea ce România a pierdut în ultimele decenii: are caracter. Are un conducător care, indiferent dacă place sau nu, își apără interesul național. Are curajul să spună „nu” acolo unde alții spun „da, să trăiți!”. Are curajul pe care noi, românii, l-am pierdut — curajul de a fi.
Poate că istoria va reține multe despre această epocă: crizele energetice, sancțiunile, inflația, propaganda, războaiele fără sfârșit. Dar, mai presus de toate, va reține cine a avut curajul să spună „ajunge!”, cine a avut tăria să nu se supună curentului general al fricii și al ipocriziei.
Iar când se va scrie acel capitol, România actuală — cea fără rușine — va fi o notă de subsol, iar Budapesta — un titlu de glorie.
Pentru că nu există glorie fără rușine.
Nulla Gloria Sine Pudore!
A fost odată ca niciodată — că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti! A fost o țară minunată, o țară respectată în lume.
Numele ei este România!
PS Nebunii urcă-n vârf de tot,
Comandă lumea idiot,
Declară zilnic un război,
Murim săraci, murim umili,
Din moftul unor imbecili
Şi este vai ş-amar de noi…
Nu mai există nici valori,
Nu se mai nasc nemuritori…
Suntem pe mâna unor nebuni. Adrian Păunescu, 2006
Sine pudore – fără rușine. Iată blestemul nostru.
