Există clădiri care adăpostesc istoria și clădiri care ajung să o judece, să o ironizeze și, uneori, chiar să o condamne prin simpla comparație dintre ceea ce au fost menite să reprezinte și oamenii care le-au locuit; iar această judecată se produce fără ca arhitecții lor să o fi putut prevedea vreodată.
Palatul Victoria – sediul Guvernului României – aparține, fără îndoială, acestei ultime categorii; edificiul impunător care domină de aproape nouă decenii piața ce-i poartă numele a fost conceput pentru a exprima autoritatea, ordinea, continuitatea și forța statului, dar a ajuns, după 1989, să ofere decorul uneia dintre cele mai spectaculoase demonstrații despre cât de mare poate fi distanța dintre măreția unei instituții și nimicnicia unora dintre oamenii care ajung să o conducă.
Unul dintre cei mai importanți arhitecți români ai secolului XX, format la celebra École des Beaux-Arts din Paris, membru titular al Academiei Române (al doilea arhitect căruia i s-a acordat această distincție, după Petre Antonescu), președinte de onoare al Uniunii Arhitecților din România și profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, Duiliu Marcu (1885–1966) a fost creatorul unor edificii fundamentale pentru arhitectura României moderne și reprezentantul unei generații pentru care o clădire publică nu trebuia doar să ofere birouri funcționarilor statului, ci să exprime, prin proporții, materiale, geometrie și grandoare, însăși ideea de stat.
Proiectat în 1937, actualul Palat Victoria aparține perioadei în care Duiliu Marcu se îndreptase către un modernism clasicizant, sever și monumental; istoricii au remarcat influența pe care arhitectura Italiei fasciste și, în special, creația lui Marcello Piacentini au exercitat-o asupra acestei etape din opera arhitectului român.
Marcello Piacentini (1881–1960) a fost cel mai important arhitect și teoretician urban asociat regimului Benito Mussolini; născut la Roma, el a definit limbajul arhitectural oficial al Italiei fasciste, contribuind decisiv la schimbarea înfățișării orașelor italiene. Asociat îndeosebi cu ceea ce avea să fie numit „Stilul Littorio”, viziunea sa s-a situat la confluența dintre raționalismul modern și tradiția clasică monumentală (inspirată din Roma Antică), fiind caracterizată prin simetrie riguroasă, fațade sobre, linii drepte, simplificarea ornamentului și utilizarea unor proporții ample menite să exprime puterea fără egal a statului.
Această filiație nu reprezintă nicio acuzație la adresa lui Duiliu Marcu și niciun motiv pentru procesele ridicole și periculoase intentate astăzi trecutului de către oameni convinși că pot judeca anii 1930 după codurile morale ale secolului XXI; este o realitate istorică și artistică ce face povestea Palatului Victoria cu atât mai tulburătoare. Europa interbelică era fascinată de grandoarea edificiilor publice, iar regimurile politice ale vremii înțeleseseră extraordinara capacitate a arhitecturii de a transmite cetățeanului un mesaj înainte ca acesta să fi auzit vreun discurs: statul este puternic, statul este durabil, statul este mai mare decât oamenii care îl conduc vremelnic.
Omul care desena puterea
Dintre toate țările care au ieșit mărite din Primul Război Mondial, România era singura care îl interesa cu adevărat pe premierul Italiei, Benito Mussolini – din rațiuni geostrategice, politice și economice; el a sperat mereu că guvernele autoritare și naționaliste de la București se vor opune influenței crescânde a democrațiilor occidentale în Estul Europei. După ce, în a doua jumătate a anilor 1930, influența democrațiilor a fost înlocuită treptat de cea a lui Hitler – care, la rândul său, considera că România este singurul stat viabil din zonă –, Mussolini a continuat să creadă că ar putea construi, împreună cu Bucureștiul, un plan prin care să se opună dominației celui de-al Treilea Reich în Europa.
Marcello Piacentini nu a fost, în sensul strict al cuvântului, „arhitectul personal” al lui Il Duce, iar diferența este importantă mai ales dacă privim către cealaltă mare dictatură a Europei, unde relația dintre Adolf Hitler și Albert Speer a fost incomparabil mai directă, mai personală și mai obsesivă. Hitler însuși avea o fascinație aproape maladivă pentru arhitectură, discuta planuri, intervenea asupra proiectelor și visa să reconstruiască Berlinul într-o capitală imperială gigantică, redenumită „Germania”, care trebuia să transforme piatra într-o demonstrație a dominației Reichului asupra întregii lumi; în Speer, el găsise nu numai omul capabil să dea formă acestor viziuni grandioase, ci și unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiați, devenit ulterior ministru al Înarmării și Producției de Război și una dintre figurile centrale ale regimului nazist. Führerul avea atât de multă încredere în eficiența lui tehnocratică, încât îi aproba proiectele și decretele fără să le citească; Speer a primit astfel puteri extraordinare asupra economiei de război a Germaniei, iar reputația sa de administrator excepțional a devenit legendară – producția militară germană a crescut masiv până în 1944, alimentând această imagine. Acest „miracol al înarmării” a contribuit la capacitatea Germaniei de a continua războiul încă doi ani, în condițiile în care înfrângerea devenise tot mai greu de evitat.
Relația Mussolini–Piacentini a fost diferită, pentru că Mussolini nu și-a găsit în Piacentini un alter ego comparabil cu Speer, iar acesta nu a ocupat în structura politică a fascismului poziția la care avea să ajungă germanul în regimul nazist. A devenit însă una dintre figurile fundamentale ale arhitecturii oficiale fasciste și principalul intermediar prin care ambiția politică a regimului s-a transformat în oraș, piață, universitate și edificiu reprezentativ.
Diferența dintre cele două cupluri este revelatoare: Hitler și Speer visau construcții care trebuiau să-l facă pe om să se simtă minuscul în fața Reichului milenar, în vreme ce Mussolini și Piacentini căutau, printr-o altă formulă a monumentalității, să lege modernitatea fascistă de memoria Romei și să ofere statului imaginea unei puteri deopotrivă contemporane și imperiale. În ambele cazuri, însă, exista aceeași intuiție fundamentală a regimurilor autoritare ale secolului XX: puterea nu trebuia numai exercitată, ci trebuia văzută, simțită și construită. Dictatorii au înțeles un lucru pe care democrațiile îl uită deseori: o clădire poate spune despre stat mai mult decât o mie de discursuri.
Piacentini era, în această lume, omul care desena puterea; Mussolini aprecia la el nu numai forța expresivă a creației sale, ci și extraordinara capacitate de organizare și de realizare a marilor proiecte, ajungând să invoce, atunci când acesta era contestat, „perseverența organizatorică a lui Piacentini” și disponibilitatea sa de a se confrunta cu problemele marii arhitecturi clasice. Mussolini, cel mai tânăr prim-ministru din istoria de până atunci a Regatului Italiei – a fost numit în funcție la numai 39 de ani –, remarcase inclusiv simplitatea și preferința lui pentru materialele de construcție lipsite de ostentație, însă ceea ce conta enorm era faptul că Piacentini nu rămânea captiv al planșetei: știa să transforme ideea în piatră, proiectul în clădire și intenția în realitate. Și aici povestea ajunge, pe un drum neașteptat, la București.
De la Piacentini la Duiliu Marcu
Duiliu Marcu nu a fost Piacentini, după cum Piacentini nu a fost Speer, iar România lui Carol al II-lea nu trebuie confundată cu Italia lui Mussolini sau Germania lui Hitler; arhitectura europeană nu se dezvoltă însă în compartimente etanșe, iar influențele circulă peste granițe indiferent de regimurile politice. Istoricii arhitecturii au identificat în creația lui Marcu influențe ale monumentalismului oficial italian și similitudini cu opera lui Piacentini, filtrate însă prin cultura proprie a lui Marcu, prin formația sa pariziană și printr-o concepție profund personală asupra arhitecturii publice.
Duiliu Marcu aparținea, dincolo de orice influență artistică italiană, aceleiași culturi profesionale a lucrului temeinic, iar o formulă care i-a fost atribuită îl definește poate mai bine decât zeci de pagini de istorie a arhitecturii: „Suntem prea săraci ca să ne permitem să facem lucrul prost.”
Formula atribuită arhitectului român este cu atât mai remarcabilă cu cât domnia celui de-al treilea rege al României, Carol al II-lea (1930–1940), a însemnat un deceniu de autoritate monarhică marcat de o dezvoltare economică fără precedent și de un avânt cultural notabil.
Duiliu Marcu nu a fost pentru Carol al II-lea ceea ce avea să fie Albert Speer pentru Hitler și nici măcar ceea ce Marcello Piacentini devenise pentru Mussolini. Nu există aici aceeași relație personală dintre conducător și arhitect, aceeași intimitate politică sau aceeași identificare între voința unui singur om și opera unui constructor. Există însă ceva poate mai important pentru înțelegerea epocii: întâlnirea dintre ambiția unui rege care voia să dea statului român o expresie monumentală și maturitatea unui arhitect capabil să transforme autoritatea instituțională în piatră.
Cu alte cuvinte, Marcu nu vorbea despre sărăcie într-o Românie care nu-și putea permite să construiască, ci într-o Românie care construia enorm și care tocmai de aceea trebuia, în concepția lui, să construiască temeinic: prosperitatea nu era un argument pentru risipă, ci o obligație suplimentară de a transforma banii, ambiția și energia unei epoci în lucruri capabile să-i supraviețuiască.
La actualul Palat Victoria, această obsesie pentru lucrul bine făcut cobora până la amănunte care, într-o țară obișnuită astăzi cu licitații refăcute, termene prelungite, lucrări cârpite și inaugurări repetate ale aceluiași tronson de drum, par aproape neverosimile. Marcu stabilea marmura care trebuia folosită și locul din Italia de unde trebuia adusă, se preocupa îndeaproape de corpurile de iluminat și de lămpile de Murano, pentru că edificiul trebuia conceput ca un întreg, de la proporțiile monumentale ale fațadei până la lumina unei încăperi, și trebuia construit o singură dată, bine și pentru multă vreme. Nu ridica pur și simplu o clădire administrativă; construia ceva despre care știa că va trebui să rămână în picioare mult după dispariția celor care urmau să lucreze în ea.
Iar aici se ascunde poate cea mai mare ironie din întreaga istorie a Palatului Victoria: Hitler îl prețuia pe Speer pentru talentul de a transforma viziunile grandioase în construcții, Mussolini aprecia la Piacentini extraordinara capacitate de a organiza, coordona și duce la îndeplinire proiecte arhitecturale și urbanistice de foarte mare amploare, iar Duiliu Marcu făcea din lucrul bine făcut un principiu profesional; peste decenii, însă, în clădirea proiectată de el aveau să lucreze premierii și miniștrii unei țări care avea să exceleze în proiecte lansate și abandonate, autostrăzi începute și neterminate, spitale promise și neconstruite, reforme anunțate și uitate și strategii naționale care supraviețuiesc uneori numai până la următoarea schimbare de guvern.
Nu ideologia dictatorilor este lecția acestei povești – și ar fi monstruos să fie aceasta –, ci ceva infinit mai simplu și valabil pentru orice regim democratic: seriozitatea cu care un stat își construiește viitorul nu aparține niciunei ideologii, iar capacitatea de a gândi pentru generații, de a organiza, de a construi și, mai ales, de a termina ceea ce ai început este condiția elementară a oricărui stat care dorește să fie respectat.
Dacă Duiliu Marcu ar putea intra astăzi în Palatul Victoria și ar vedea nu clădirea, care i-a supraviețuit admirabil, ci statul administrat din interiorul ei, poate că și-ar repeta maxima cu o singură completare: România este încă prea săracă pentru a-și permite lucruri prost făcute, numai că, după aproape nouăzeci de ani, a devenit suficient de bogată încât să le plătească foarte scump.
Un palat mai mare decât locatarii lui
Palatul Victoria nu încearcă să fie frumos în sensul agreabil al cuvântului, nu seduce prin ornamente, nu surâde trecătorului și nu îl invită înăuntru, ci îl obligă aproape instinctiv să ridice privirea spre o fațadă monumentală, ritmată cu o severitate aproape militară, în care geometria, simetria și masivitatea alcătuiesc împreună aceeași propoziție pe care arhitectura oficială europeană a anilor 1930 încerca să o rostească în piatră: aici locuiește puterea statului.
Și exact aici începe extraordinara ironie românească, pentru că, după 1989, prin acest edificiu conceput pentru a exprima forța statului s-au perindat guverne care au reușit uneori performanța de a face România să pară neputincioasă, premieri care au vorbit despre reformă până când cuvântul însuși și-a pierdut sensul și politicieni care au administrat prezentul cu o asemenea pasiune încât viitorul a rămas, de cele mai multe ori, în grija succesorilor.
Palatul a rămas același, numai locatarii s-au schimbat, iar piatra, marmura și travertinul s-au dovedit infinit mai rezistente decât programele de guvernare și promisiunile solemne rostite de la pupitrul de la care aproape fiecare premier român a anunțat, la începutul mandatului său, că de data aceasta lucrurile se vor schimba cu adevărat.
Poate că aceasta este adevărata performanță a clasei politice românești postdecembriste: a guvernat timp de peste trei decenii dintr-o clădire ridicată pentru a simboliza autoritatea, fără să izbutească să construiască un stat pe măsura ei.
Monumentul premierilor României
Mi-ar plăcea ca într-o zi, chiar la intrarea în Palatul Victoria, să fie instalată o placă uriașă, din același material dur și rece din care pare făcută întreaga clădire, pe care să fie înscrise, unul sub altul, numele tuturor premierilor României de după 1989 și, în dreptul fiecăruia, câteva cifre atât de simple încât nici măcar n-ar mai fi nevoie de comentarii: datoria publică la preluarea și la încheierea mandatului, deficitul bugetar, numărul kilometrilor de autostradă dați în circulație, numărul angajaților statului, populația României, investițiile și suma totală împrumutată în timpul mandatului. Ar fi, într-un fel, cea mai dreaptă formă de memorie politică, pentru că nu le-ar cere românilor să iubească sau să urască un premier, să creadă în discursul partidului său ori în acuzațiile adversarilor, ci numai să compare. Istoria politică este plină de adjective; contabilitatea unei guvernări ar trebui să fie alcătuită din substantive și cifre. Ai primit, ai cheltuit, ai împrumutat, ai construit, ai lăsat – restul este literatură electorală. Atât ar trebui să spună placa. Ar fi probabil cel mai devastator monument ridicat vreodată politicii românești, pentru că politicienii se pot apăra de acuzații, pot combate opinii, pot invoca împrejurări internaționale, pot acuza opoziția, războiul, pandemia, Bruxelles-ul, Moscova, Washingtonul, seceta, inundațiile, dobânzile internaționale și, la nevoie, poziția planetelor, dar există ceva în fața căruia până și cea mai sofisticată propagandă devine neputincioasă: comparația dintre ceea ce ai primit și ceea ce ai lăsat.
În dreptul fiecărui premier ar exista numai două coloane: România primită. România predată. Atunci am afla, în sfârșit, cine a guvernat și cine doar a locuit temporar în Palatul Victoria. Pentru că politica românească a perfecționat în ultimii treizeci și ceva de ani un mecanism aproape genial prin care responsabilitatea colectivă se transformă într-o nevinovăție individuală absolută: guvernul abia instalat descoperă „greaua moștenire”, ministrul de Finanțe găsește o gaură despre care aparent nimeni nu știa nimic, premierul constată că predecesorii săi au cheltuit prea mult, iar partidul care, din opoziție, cunoștea soluțiile pentru toate problemele României descoperă, odată ajuns la putere și cu uimirea unui explorator care vede pentru prima dată un continent necunoscut, că situația este mult mai complicată decât părea.
După mai bine de trei decenii de asemenea descoperiri succesive apare însă o întrebare atât de simplă încât devine devastatoare: de la cine au moștenit-o toți? România nu a fost guvernată în această perioadă de vizigoți, hunii nu au redactat bugetul de stat, Ginghis Han nu a trecut călare prin Piața Victoriei pentru a ne lăsa deficitul bugetar în poartă, iar Imperiul Otoman nu ne-a impus numărul secretarilor de stat, al agențiilor guvernamentale și al membrilor consiliilor de administrație. Tot partidele românești au guvernat România, tot ele au desemnat premierii și au numit miniștrii, secretarii de stat, directorii și șefii de agenții, tot ele au votat bugetele și au creat instituțiile, tot ele au promis majorări de salarii, pensii și beneficii, tot ele au împrumutat banii și tot ele se declară, periodic, uluite de rezultatul propriei guvernări.
Ce voia să spună piatra
Arhitectura monumentală a Italiei lui Mussolini urmărea să exprime forța, permanența și autoritatea statului, într-o epocă în care regimurile politice înțeleseseră că arhitectura poate funcționa asemenea propagandei, numai că este infinit mai durabilă decât un afiș sau un discurs: omul politic dispare, fotografia lui este dată jos de pe perete, cuvintele îi sunt uitate, însă clădirea rămâne și continuă să transmită generațiilor următoare ideea pentru care a fost construită.
Numai că istoria a produs o ironie pe care Duiliu Marcu nu ar fi putut-o anticipa: România democratică a păstrat monumentalitatea, dar a pierdut autoritatea; a păstrat Palatul, dar a slăbit statul.
Și poate că tocmai aici trebuie făcută distincția fundamentală dintre autoritate și autoritarism, dintre un stat puternic și simplul decor al puterii, pentru că forța unei țări nu se măsoară prin dimensiunea palatului din care este condusă, ci prin capacitatea ei de a construi drumuri și căi ferate, de a-și educa bine copiii, de a-și trata bolnavii, de a-și apăra cetățenii, de a colecta taxele, de a-și respecta contractele, de a încuraja oamenii care muncesc și produc și, mai ales, de a nu consuma astăzi banii pe care vor trebui să-i plătească mâine copiii celor care votează astăzi sau, și mai grav, generații care nici măcar nu s-au născut încă.
Poți conduce o țară puternică dintr-un birou modest și una slabă dintr-un palat magnific, iar România ultimelor decenii a oferit suficiente demonstrații pentru cea de-a doua posibilitate.
Duiliu Marcu construia pentru generații
Există însă un contrast și mai crud între omul care a proiectat Palatul Victoria și o parte dintre oamenii care aveau să îl ocupe, pentru că Duiliu Marcu trebuia să gândească în decenii, poate chiar în secole, știind că orice eroare a arhitectului va rămâne în piatră mult după moartea sa, în vreme ce politicianul român a fost educat de sistem să gândească până la alegerile viitoare, până la următorul congres sau, în cazurile cele mai dramatice, până la următoarea moțiune simplă sau de cenzură.
Arhitectul calcula dacă edificiul va rezista peste o sută de ani, în timp ce prea mulți dintre politicienii români care urmau să-i ocupe Palatul calculau procentele din sondaje; aici se află probabil explicația unei mari părți din tragedia dezvoltării românești, deoarece o țară nu poate fi construită de oameni al căror orizont se închide la capătul unui ciclu electoral de patru ani, după cum o catedrală nu poate fi ridicată de zidari care se întreabă în fiecare dimineață dacă merită să mai pună o cărămidă, fiindcă seara s-ar putea schimba șeful șantierului.
Duiliu Marcu voia ca edificiul să reziste; „tagma” politicienilor români dorește cu orice preț să reziste la putere.
De la Mussolini la Bolojan
La capătul de astăzi al acestei istorii se află Ilie Bolojan, iar aici titlul articolului trebuie înțeles exact pentru ceea ce spune și nu pentru ceea ce ar putea sugera unei minți grăbite: „De la Mussolini la Bolojan” nu înseamnă de la un dictator la altul, nu pune alături două personaje politice și nici două stiluri de conducere, pentru că un asemenea paralelism ar fi deopotrivă absurd și nedrept, ci descrie drumul extraordinar parcurs de o anumită idee despre stat, de la Europa anilor 1930, fascinată de grandoarea arhitecturală, disciplină și autoritate, până la România anului 2026, în care premierul care lucrează astăzi în Palatul Victoria este obligat să vorbească despre deficit, datorii, cheltuieli, restructurări, reforme și credibilitatea financiară a țării.
Între Mussolini și Bolojan sunt aproape nouă decenii, un război mondial, prăbușirea fascismului, instaurarea și prăbușirea comunismului, o revoluție, tranziția, intrarea României în NATO și Uniunea Europeană și o întreagă procesiune de prim-miniștri care au intrat și au ieșit prin porțile Palatului Victoria, dar clădirea lui Duiliu Marcu se află încă acolo, aproape neschimbată, privind cu aceeași severitate spre piața din fața ei.
Bolojan poate reuși sau poate eșua, poate confirma imaginea administratorului riguros ori poate deveni încă un nume pe lunga listă a premierilor care au intrat în Palatul Victoria promițând reforme și au ieșit explicând de ce nu au putut să le facă, iar verdictul nu trebuie dat astăzi, pentru că orice premier trebuie judecat după ceea ce lasă în urma sa, nu după discursurile ținute în primele luni de mandat.
Situația pe care actualul premier trebuie să o administreze spune însă deja ceva despre acumulările guvernărilor care l-au precedat, pentru că datoria unei țări, deficitul ei structural, companiile de stat ineficiente, instituțiile suprapuse, miile de funcții inventate și obligațiile bugetare adunate în ani de zile nu apar într-o dimineață și nu pot fi atribuite unui singur om.
Ele se acumulează, strat peste strat, mandat după mandat, guvern după guvern, până când ajung să alcătuiască ele însele un monument. Numai că Duiliu Marcu a ridicat Palatul Victoria din piatră, în vreme ce politicienii României și-au ridicat propriul monument din datorii, deficite, sinecuri și promisiuni.
România primită. România predată
De aceea mă întorc la placa pe care mi-aș dori să o văd cândva la intrarea în Palatul Victoria, pentru că poate că România nu mai are nevoie de încă o comisie care să analizeze trecutul și nici de un nou institut care să stabilească cine trebuie condamnat simbolic, ci de ceva infinit mai simplu și, tocmai de aceea, mult mai nemilos: o listă a premierilor și două coloane în dreptul fiecărui nume.
Dacă ai primit România cu o anumită datorie și ai lăsat-o cu una mult mai mare, scriem cifrele; dacă ai preluat-o cu un anumit deficit și ai predat-o cu altul, scriem cifrele; dacă ai construit autostrăzi, spitale, școli, căi ferate și infrastructură, scriem cifrele; dacă ai împrumutat miliarde și ai mărit sau ai redus aparatul statului, scriem cifrele; iar dacă România era mai aproape, ca nivel de dezvoltare, de media europeană atunci când ai plecat decât în ziua în care ai venit, scriem și această cifră și apoi îi lăsăm pe români să judece.
Fără propagandă, fără justificări și fără autobiografiile scrise douăzeci de ani mai târziu, în care fiecare fost premier descoperă că toate lucrurile bune i s-au datorat lui, iar pentru toate cele rele au fost responsabili președintele, opoziția, partenerii de coaliție, conjunctura internațională sau, pur și simplu, ghinionul. Pentru că monumentul unui prim-ministru nu este bustul pe care i-l ridică admiratorii, biblioteca ce îi va purta eventual numele, fundația creată după retragerea din politică sau volumul de memorii în care își va rescrie propria guvernare.
Adevăratul monument al unui premier este țara pe care o lasă în urma lui.
Palatul a rămas
Mussolini a dispărut, fascismul s-a prăbușit, lumea politică în care monumentalismul italian a atins apogeul a devenit istorie, Hitler și Reichul care trebuia să dureze o mie de ani au pierit și ei, Speer a rămas în manualele de istorie și arhitectură, Piacentini în tratatele de specialitate, Duiliu Marcu printre marii arhitecți ai României, dar Palatul Victoria continuă să domine piața bucureșteană care îi poartă numele, în vreme ce România își schimbă premierii cu o regularitate care ar putea constitui ea însăși o formă de tradiție națională.
Poate că acesta este adevăratul blestem al Palatului Victoria: nu arhitectura sa severă, nu influențele Italiei mussoliniene și nici monumentalitatea unei epoci dispărute, ci faptul că edificiul lui Duiliu Marcu este construit dintr-un material infinit mai rezistent decât politica românească și că, după aproape nouăzeci de ani, continuă să stea în picioare ca un reproș involuntar adresat celor care au confundat uneori ocuparea puterii cu exercitarea ei.
De la arhitectura puterii din epoca lui Mussolini până la austeritatea lui Bolojan a trecut aproape un secol, însă Palatul Victoria este încă acolo, sever, masiv și impasibil, ca și cum Duiliu Marcu ar fi construit fără să știe nu numai sediul Guvernului României, ci și imensul soclu pe care istoria avea să așeze, unul după altul, portretele tuturor celor care au condus România. Unii vor rezista judecății timpului, pe alții îi va salva uitarea, dar pentru fiecare ar trebui să rămână cifrele, acele cifre seci și nemiloase pe care niciun discurs, nicio justificare și nicio rescriere ulterioară a propriei guvernări nu le mai poate face să dispară. România primită. România predată.
Pentru că, în cele din urmă, aceasta este singura arhitectură politică ce contează: nu palatul pe care îl primește un premier atunci când vine la putere, ci țara pe care o lasă atunci când pleacă.
Acesta este adevăratul monument al premierilor României.
P.S. Și, pentru ca dimensiunea lui Duiliu Marcu să nu rămână ascunsă în spatele unei singure clădiri, merită amintită măcar o parte din ce a lăsat în urma lui:
- Politehnica din Timișoara, 1920–1923
- Opera Națională Română din Timișoara, 1923–1928
- Piața Unirii, Oradea, 1926
- Palatul CFR, 1934–1937
- Palatul Monopolurilor de Stat, 1934–1941
- Piața Av. Stan Săraru, Buzău, 1934–1935
- Hotelul Athenée Palace, 1935–1937 (renovarea și extinderea corpului existent)
- Biblioteca Academiei Române, 1936–1938
- Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (fosta Academie Militară din România), 1937–1939
- Palatul Victoria, 1937–1944
O bună parte dintre cei care au lucrat sau lucrează în aceste clădiri vor fi uitați; clădirile lui Duiliu Marcu, probabil, nu.
