La 1 septembrie 2026, Nicușor Dan, președintele României, a susținut un discurs la Catedrala Națională, în cadrul Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși (ITO 2026), în care, printre altele, le-a vorbit celor 2.400 de tineri despre necesitatea unui „naționalism sănătos”.
Sintagma nu este întâmplătoare. Adjectivul „sănătos” delimitează, de fapt, sensul în care președintele folosește un cuvânt devenit profund controversat în spațiul public. Există astăzi un curent intelectual și politic care privește naționalismul aproape exclusiv prin prisma formelor sale istorice cele mai întunecate și tinde să-l asocieze cu xenofobia, extremismul și, în cele din urmă, cu fascismul.
În ciuda acestei precauții, numai câteva săptămâni mai târziu, pe 20 septembrie 2026, apare pe HotNews articolul „De ce naționalismul duce la fascism, pe înțelesul lui George Simion și Nicușor Dan”, semnat de prof. Alina Mungiu-Pippidi.
Politologul decide să-l scoată la tablă pe Nicușor Dan pentru a-i explica ce este naționalismul, iar pentru ca acesta să nu se simtă cumva persecutat politic, îi așază alături și un coleg de bancă: George Simion.
Titlul spune aproape totul despre metoda textului: nu avem numai o teză discutabilă, ci și acel ton profesoral prin care doi dintre cei mai importanți politicieni ai României de astăzi – că ne place sau nu – sunt tratați ca niște elevi cărora trebuie să li se explice politica „pe înțelesul lor”.
Nicușor Dan este președintele României, iar George Simion este președintele AUR; poți să-i critici fără menajamente, să-i contrazici și să consideri că greșesc fundamental. Dar când pornești o dezbatere intelectuală sugerând din titlu că celor pe care îi critici trebuie să li se explice lucrurile „pe înțelesul lor”, nu demonstrezi superioritate intelectuală, ci riști să afișezi o aroganță intelectuală: aceea de a presupune că tu ai înțeles deja totul, iar ceilalți trebuie doar aduși la nivelul explicației tale.
Articolul prof. Mungiu-Pippidi, din care nu lipsesc nici atacurile la persoană – inclusiv la adresa celor care îi scriu discursurile președintelui Nicușor Dan, despre care autoarea spune că „nu par să aibă nici licență” –, pornește tocmai de la folosirea de către șeful statului a sintagmei „naționalism sănătos”. Această expresie devine punctul de plecare al demonstrației care încearcă să explice de ce un asemenea naționalism nu ar putea exista.
Ironia situației este că demonstrația care urmează este mult mai fragilă decât tonul categoric cu care este livrată.
Când îți construiești singur definiția, câștigi orice dezbatere
Alina Mungiu-Pippidi susține că, odată ce statul există și suveranitatea a fost câștigată, naționalismul liberal încetează să mai aibă sens și că, de aici înainte, naționalismul devine în esență etnic și identitar.
Aici se află problema fundamentală a întregului articol: se ia o anumită formă de naționalism – naționalismul etnic –, se transformă în definiția naționalismului în general, după care se demonstrează că naționalismul astfel definit este exclusivist. Impecabil.
Numai că aceasta nu mai este o demonstrație, ci concluzia introdusă dinainte în definiție. Dacă definesc de la bun început naționalismul ca fiind obligatoriu etnic, exclusivist și incompatibil cu universalismul civic, evident că după câteva pagini voi ajunge la fascism – am introdus cu grijă destinația în GPS înainte să pornesc mașina. Literatura de specialitate este însă considerabil mai complicată decât această demonstrație circulară și nu dispare prin decret editorial.
Apoi, Alina Mungiu-Pippidi ne poartă prin Mișcarea Legionară, deportarea țiganilor în Transnistria, legile rasiale, asasinarea lui Virgil Madgearu, Ceaușescu, Milošević și crimele din Bosnia. În acest punct, argumentația ajunge să suprapună naționalismul peste xenofobie, discriminare și persecutarea minorităților, ca și cum acestea ar decurge în mod necesar din naționalism, pentru ca, undeva la capătul acestui culoar întunecat, să apară și AUR.
Procedeul retoric este transparent: nu trebuie neapărat să demonstrezi că AUR este fascist; este suficient să plimbi cititorul prin ororile secolului XX și să așezi partidul contemporan în aceeași narațiune – restul îl face asocierea psihologică. Numai că asocierea nu este demonstrație.
Aici apare confuzia fundamentală. Fascismul istoric a fost ultranaționalist. Perfect adevărat. Dar din faptul că fascismul conține naționalism nu rezultă că naționalismul conține fascism.
Fascismul presupune mult mai mult: autoritarism, respingerea pluralismului, subordonarea individului, legitimarea violenței politice, reprimarea adversarilor și contestarea mecanismelor fundamentale ale democrației.
Naționalismul poate degenera în toate acestea, iar istoria ne obligă să recunoaștem pericolul. Dar faptul că o idee poate degenera într-o formă extremistă nu înseamnă că forma extremistă îi este consecința inevitabilă.
Naționalismul sănătos
Există și concepții democratice ale naționalismului, în care afirmarea interesului național se desfășoară prin mijloace legitime, în interiorul ordinii constituționale și cu respectarea drepturilor egale ale tuturor cetățenilor. Într-o asemenea accepțiune, naționalismul înseamnă preocuparea constantă pentru prosperitatea, securitatea, identitatea, influența și prestigiul propriei națiuni, fără ca afirmarea acestora să presupună negarea intereselor legitime ale altor națiuni.
Poți susține identitatea și interesul național și, simultan, să consideri că un cetățean român de etnie maghiară, germană sau aparținând oricărei alte minorități are exact aceleași drepturi civile și politice ca tine. Tocmai distincția dintre această concepție democratică asupra naționalismului și ultranaționalismul autoritar ar trebui examinată într-o discuție serioasă despre fascism.
Dacă cineva dorește să susțină că AUR este un partid fascist, analiza trebuie făcută concret, prin raportare la criteriile relevante pentru definirea fascismului: atitudinea față de alegerile libere, pluralismul politic, statul de drept, egalitatea juridică a cetățenilor, drepturile individuale, violența politică și însăși legitimitatea regimului democratic. Asta ar fi o demonstrație.
Formula „AUR vorbește despre națiune, fasciștii vorbeau despre națiune, deci vedeți unde duce naționalismul” nu demonstrează nimic prin ea însăși. Faptul că două doctrine folosesc același concept nu le face identice și nici nu dovedește că una conduce inevitabil la cealaltă. Este o asociere, nu este o probă.
Pe înțelesul Alinei Mungiu-Pippidi
Naționalismul poate degenera în fascism, dar nu duce inevitabil la fascism.
A-ți iubi propria națiune nu înseamnă a urî alta, a apăra identitatea națională nu înseamnă a persecuta minoritățile, a susține interesul național nu înseamnă a suprima drepturile individuale. A vorbi despre familie, credință, tradiție sau suveranitate nu transformă automat un partid într-un partid fascist.
Alina Mungiu-Pippidi are tot dreptul să considere anumite forme de naționalism periculoase, are tot dreptul să critice AUR și pe George Simion și să considere că Nicușor Dan greșește atunci când vorbește despre un „naționalism sănătos”.
Dar prestigiul academic nu transformă o definiție contestabilă într-un adevăr universal, iar tonul profesoral nu poate ține locul demonstrației. Alina Mungiu-Pippidi își construiește argumentul pornind tocmai de la afirmația că, după ce națiunea are teritoriul ei, naționalismul este „prin esența” sa etnic și identitar. Dar tocmai aceasta este afirmația care trebuia demonstrată, nu introdusă ca definiție.
Poate că, înainte de a explica naționalismul „pe înțelesul lui George Simion și Nicușor Dan”, ar merita acceptat un principiu elementar, pe înțelesul tuturor:
Într-o democrație, adversarul nu devine fascist doar pentru că ai ales o definiție care îți permite să-l împingi până acolo.
Patriotismul apără. Naționalismul afirmă.
Patriotismul și naționalismul nu sunt sinonime, deși se pot întâlni și completa.
Patriotismul exprimă în primul rând atașamentul, devotamentul și loialitatea față de patrie, față de comunitatea politică, față de locul, istoria și oamenii cărora simți că le aparții. În momentele-limită ale istoriei, această loialitate poate merge până la sacrificiul de sine pentru apărarea țării.
Naționalismul introduce o dimensiune explicit politică: afirmarea și promovarea interesului național, conservarea identității unei națiuni și voința acesteia de a-și apăra și spori prosperitatea, securitatea, influența și prestigiul.
Aici se află diferența pe care întreaga discuție riscă să o piardă. A dori ca România să fie mai puternică nu înseamnă a dori ca Ungaria să fie mai slabă; a apăra identitatea românească nu presupune negarea identității maghiare. A cere statului român să promoveze cu tenacitate interesul național nu înseamnă a-i cere să încalce drepturile vreunui cetățean. Concurența dintre națiuni nu presupune ura dintre ele, după cum concurența dintre economii nu presupune războiul dintre state.
Suveranismul introduce o altă dimensiune: întrebarea cine decide asupra intereselor fundamentale ale unei comunități politice și câtă putere de decizie păstrează statul național. Câtă suveranitate trebuie exercitată exclusiv la nivel național și câtă poate fi exercitată în comun cu alte state este o dezbatere politică legitimă. Nu este, prin ea însăși, nici fascism, nici dovada fascismului.
Patriotismul spune: îmi iubesc țara și sunt gata să o apăr.
Naționalismul spune: vreau ca națiunea mea să-și apere identitatea, interesele și locul în lume.
De la naționalism la fascism nu există o linie dreaptă
Ultranaționalismul începe atunci când afirmarea propriei națiuni este radicalizată până la revendicarea superiorității asupra celorlalte și până la justificarea încălcării drepturilor lor.
Fascismul merge mult mai departe: transformă asemenea idei într-un proiect autoritar, antipluralist și antidemocratic de organizare a statului și a societății.
Între aceste noțiuni există granițe. Istoria ne obligă să le vedem, nu să le ștergem.
Dacă orice afirmare a interesului național devine naționalism extremist, dacă orice naționalism devine fascism și dacă orice politician care vorbește despre națiune poate fi împins, prin simplă asociere, în vecinătatea lui Mussolini, atunci cuvintele încetează să mai descrie realitatea și devin simple arme retorice. Și poate că tocmai aici se găsește cheia celor două cuvinte rostite de Nicușor Dan la Catedrala Națională: „naționalism sănătos”.
Formula poate fi înțeleasă tocmai ca o delimitare: nu un naționalism al superiorității, nu unul al urii și nici unul al excluderii, ci un naționalism compatibil cu democrația, cu statul de drept, cu egalitatea cetățenilor și cu respectul datorat celorlalte națiuni.
Poți respinge această concepție. Poți considera chiar că termenul „naționalism” ar trebui abandonat din cauza poverii sale istorice. Este o dezbatere intelectuală legitimă.
Ceea ce nu poți face este să rezolvi dezbaterea printr-un artificiu semantic: să alegi cea mai întunecată versiune a naționalismului, să o transformi în definiția întregului concept și apoi să anunți, triumfător, că ai demonstrat unde duce naționalismul.
Nu ai demonstrat.
Ai definit.
Iar între cele două există o diferență pe care, într-o dezbatere intelectuală, tocmai profesorii ar trebui să o cunoască cel mai bine.
P.S. Naționalismul nu este fascism. Pe înțelesul Alinei Mungiu-Pippidi.
