Există oameni pe care istoria îi judecă pentru ceea ce au făcut și există oameni pe care, tocmai pentru că au avut o putere enormă, istoria îi va judeca și pentru ceea ce ar fi putut face și nu au făcut. Mugur Isărescu aparține celei de-a doua categorii.
Guvernator al Băncii Naționale a României din septembrie 1990, fost prim-ministru, academician, economist respectat și unul dintre oamenii cu cea mai mare continuitate instituțională din România ultimelor trei decenii și jumătate, Mugur Isărescu reprezintă un caz aproape fără echivalent în viața publică românească.
Președinți au venit și au plecat. Premieri au venit și au plecat. Miniștri de Finanțe s-au perindat cu zecile. Partide au câștigat alegeri, au pierdut alegeri, au intrat la guvernare și au dispărut de la guvernare. Dar Isărescu a rămas. Și tocmai de aceea el nu poate fi judecat ca un simplu funcționar care și-a administrat corect instituția.
După 36 de ani în fruntea BNR, întrebarea nu mai poate fi numai dacă Mugur Isărescu a fost un bun bancher central; întrebarea este ce a făcut cu extraordinara autoritate acumulată în acești ani pentru unul dintre cele mai importante proiecte strategice pe care România și le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană: intrarea în zona euro.
Iar răspunsul se vede astăzi pe hartă: Bulgaria este în zona euro, România nu este nici măcar în ERM II.
O viață întreagă dedicată prudenței
La 29 septembrie 2026, la sediul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu a deschis evenimentul de lansare a volumului „Sustenabilitatea financiară – de la deficite la convergență nominală”, al doilea studiu din cadrul proiectului Economic@BNR, prilej cu care a vorbit despre echilibrele macroeconomice, credibilitatea României și condițiile necesare pentru adoptarea monedei euro.
Discursul guvernatorului a fost aproape o profesiune de credință: „abordarea cumpătată”, „fundamentarea riguroasă”, evitarea „mirajelor”, evitarea „precipitării”, păstrarea echilibrelor macroeconomice, sustenabilitatea indicatorilor, credibilitatea în fața piețelor. Toate sunt adevărate. Mai mult decât atât, aproape toate sunt incontestabile.
Numai că politica unei țări nu se poate reduce la administrarea prudentă a indicatorilor ei economici. Un stat nu este un bilanț contabil, iar istoria nu înaintează numai atunci când toate celulele unui Excel devin verzi; uneori, obiectivul politic obligă instituțiile să creeze condițiile economice pentru atingerea lui.
Aici apare limita fundamentală a tehnocratului Mugur Isărescu: prudența este o virtute pentru un guvernator de bancă centrală, dar prudența transformată într-o filozofie permanentă a amânării poate deveni ea însăși o problemă. Există momente în istoria unei țări când prudența o salvează și există momente când o condamnă la stagnare; când lumea din jur înaintează, prudența excesivă nu mai înseamnă protecție, ci pierdere de timp, de oportunități și, în cele din urmă, de viitor. O țară poate pierde enorm nu numai prin deciziile nechibzuite pe care le ia, ci și prin marile decizii pe care, din prea multă prudență, nu îndrăznește niciodată să le ia.
România nu trebuia să intre în zona euro ignorând criteriile economice. Dimpotrivă. România trebuia să transforme intrarea în zona euro într-un obiectiv național atât de important încât guvernele, partidele, Ministerul Finanțelor și BNR să fie constrânse să creeze condițiile pentru îndeplinirea sustenabilă a acelor criterii. Nu trebuia falsificat termometrul; trebuia vindecat pacientul.
Bulgaria a făcut ceea ce România a amânat
Comparația cu Bulgaria este dureroasă tocmai pentru că cele două țări au intrat împreună în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007. Bulgaria a intrat în ERM II în iulie 2020, iar România nu a intrat nici până astăzi. La 1 ianuarie 2026, Bulgaria a devenit al 21-lea stat al zonei euro.
Diferența nu este însă numai monetară; guvernatorul Băncii Naționale a Bulgariei stă acum la masa Consiliului guvernatorilor BCE ca membru al Eurosistemului, Banca Națională a Bulgariei face parte din Eurosistem, iar Bulgaria participă direct la una dintre instituțiile fundamentale în care se iau deciziile monetare ale Europei.
România, în schimb, privește de afară, acesta fiind lucrul pe care discursul despre prudență nu-l poate ascunde. Pentru că euro nu este numai o monedă; este economie, dar este și geopolitică, este finanță, dar este și putere, este stabilitate monetară, dar este și apartenență la nucleul unei construcții politice.
Banca Centrală Europeană (BCE) însăși a descris intrarea Bulgariei ca pe un pas spre o integrare europeană mai profundă, iar beneficiile concrete includ eliminarea riscului valutar în raport cu zona euro, reducerea costurilor de conversie, simplificarea tranzacțiilor și integrarea mai profundă în infrastructurile financiare europene, la care se adaugă accesul mai direct la mecanismele financiare ale zonei euro, perspectiva reducerii primei de risc și, în condițiile unei politici fiscale credibile, a costurilor de finanțare pentru stat, companii și populație, cu efecte inclusiv asupra dobânzilor și creditării. Dincolo de toate acestea există însă un avantaj pe care economiștii îl măsoară mai greu: prestigiul. Intrarea în zona euro înseamnă apartenența la nucleul economic și monetar al Uniunii, participarea directă la instituțiile sale de decizie și consolidarea percepției că țara respectivă este suficient de stabilă, predictibilă și credibilă pentru a face parte din acest nucleu. Pentru un stat, respectul internațional nu este o chestiune de vanitate; el se poate transforma în încredere, influență, investiții și putere de negociere.
Există, firește, și costuri, riscuri și obligații. Euro nu este o baghetă magică și apartenența la zona euro nu repară automat finanțele unui stat prost administrat. Dar exact aici trebuia să înceapă politica.
Unde a fost Isărescu?
Mugur Isărescu spune astăzi că politica are „alte criterii” și propriul ciclu electoral. Are dreptate. Numai că după trei decenii și jumătate nu mai este suficient să explici de ce politicienii greșesc, pentru că Mugur Isărescu nu a fost un spectator neputincios al României postcomuniste. El a fost unul dintre cei mai influenți oameni ai sistemului instituțional românesc, a discutat cu toți președinții, cu toate guvernele, cu toți premierii și cu generații întregi de miniștri de Finanțe, a avut prestigiul profesional și continuitatea pe care niciun politician român nu le-a avut. A fost chiar prim-ministru al României. De aceea, după 36 de ani, nu mai poate exista numai explicația că politicienii nu au făcut ceea ce trebuia.
Întrebarea legitimă este alta: Ce a făcut Mugur Isărescu, cu enorma sa autoritate, pentru a transforma aderarea la zona euro într-un obiectiv național imposibil de abandonat de fiecare guvern care venea la Palatul Victoria?
Nu vorbesc despre declarații, conferințe, comitete, studii, calendare și ținte mutate dintr-un an în altul, ci despre obsesia unui proiect național, despre presiunea publică permanentă, despre autoritatea personală pusă în balanță, despre acel moment în care un om aflat într-o poziție excepțională spune clasei politice: acesta este obiectivul strategic al României, acestea sunt reformele necesare, acesta este calendarul și nu mai avem voie să pierdem încă un deceniu. Acest moment nu a existat cu forța pe care miza istorică ar fi cerut-o.
Crama Isărescu și România care așteaptă
Mugur Isărescu a demonstrat în viața sa că știe foarte bine ce înseamnă un proiect construit pe termen lung. La Drăgășani, familia Isărescu deține 45 de hectare de viță-de-vie, o cramă, o pensiune, un restaurant și o sală de degustare. Via, vinul Casa Isărescu, investiția, continuitatea, grija pentru produs și pentru numele care îl însoțește – toate vorbesc despre răbdare, perseverență și construcție pe termen lung. Nu este nimic condamnabil aici. Dimpotrivă. Numai că tocmai această poveste oferă o comparație imposibil de evitat.
Dacă proiectul intrării României în zona euro ar fi beneficiat, la nivelul influenței publice și instituționale a guvernatorului, de perseverența cu care sunt construite proiectele personale de durată, poate că astăzi am fi avut o altă discuție. Poate că România ar fi fost deja în ERM II (Mecanismul European al Ratelor de Schimb), poate că disciplina fiscală ar fi fost impusă nu ca o corvoadă periodică atunci când deficitul explodează, ci ca parte a unui proiect național inteligibil pentru populație. Poate că fiecare guvern ar fi știut că aderarea la euro nu este o promisiune decorativă care poate fi mutată din 2014 în 2019, apoi în 2024 și apoi într-un viitor nedefinit.
Nu-i putem atribui lui Mugur Isărescu responsabilitatea exclusivă pentru acest eșec. Politica fiscală este responsabilitatea guvernelor și a parlamentelor, iar aderarea la euro presupune îndeplinirea unor criterii pe care BNR nu le poate produce singură.
Dar tocmai aici se desparte contabilitatea responsabilităților de judecata istorică asupra influenței. Isărescu nu putea face singur România membră a zonei euro, dar putea transforma euro într-o obsesie strategică a statului român.
Când prudența devine absența ambiției
Este extraordinar de sugestiv că Mugur Isărescu îl citează astăzi pe Dimitrie Burilianu, guvernatorul BNR din urmă cu aproape un secol: „Ne vom feri de miraje, oricât de ademenitoare ar fi ele. Vom evita precipitarea…”
Aceasta este poate cheia întregii filosofii Isărescu. Să nu ne grăbim. Să fim prudenți. Să mai verificăm o dată, să vedem dacă este sustenabil. Principiul este sănătos; problema apare când o țară întreagă trăiește decenii în anticamera deciziei.
Există momente în istoria statelor în care prudența trebuie însoțită de ambiție, pentru că altfel cei prudenți rămân pe loc, iar cei care au știut să transforme ambiția într-un program coerent trec pe lângă ei.
Bulgaria a trecut. Și nu pentru că bulgarii ar fi descoperit vreo magie economică și nici pentru că toate problemele Bulgariei au dispărut la 1 ianuarie 2026, ci pentru că statul bulgar a parcurs drumul instituțional: ERM II, uniunea bancară, criteriile de convergență, decizia europeană, euro.
Iar România nu l-a parcurs.
Credibilitatea despre care vorbește guvernatorul
Mugur Isărescu avertizează că pierderea credibilității României poate produce efecte mai grave decât deteriorarea temporară a unui indicator economic. Din nou, are dreptate. Dar credibilitatea unei țări nu înseamnă numai deficit, inflație și dobândă. Credibilitatea înseamnă și capacitatea statului de a-și fixa un obiectiv strategic și de a-l duce până la capăt, înseamnă să spui că intri în Schengen și să intri, să spui că intri în OECD și să construiești reformele necesare, să spui că vei adopta euro și să nu transformi acest angajament într-un orizont care se îndepărtează cu fiecare an.
Prestigiul internațional nu poate fi măsurat într-o singură statistică, iar adoptarea euro nu transformă automat un stat într-unul mai respectat. Dar participarea la instituțiile în care se iau decizii îi oferă unui stat o voce instituțională pe care absența nu i-o poate oferi.
Bulgaria are acum această voce în Eurosistem; România nu. Și acesta este un fapt pe care nicio lecție despre prudență nu-l poate șterge.
Limitele unui tehnocrat
Poate că aici se află adevărata problemă a lungii epoci Isărescu. România a avut un guvernator extraordinar de longeviv, un economist cu o enormă experiență și un om cu o influență instituțională pe care puțini români au avut-o după 1989. Dar competența tehnică și viziunea politică nu sunt același lucru. Tehnocratul întreabă dacă indicatorii permit, omul de stat întreabă ce trebuie făcut pentru ca, peste zece ani, indicatorii să permită atingerea obiectivului strategic. Tehnocratul administrează realitatea. Omul de stat încearcă să o schimbe.
Mugur Isărescu a explicat României timp de decenii de ce trebuie să fie prudentă. Istoria va judeca însă și faptul că, în timpul celei mai lungi guvernări a unei bănci centrale din epoca noastră, România a rămas în afara zonei euro, în timp ce Bulgaria, țara cu care am intrat împreună în Uniunea Europeană, a ajuns acolo înaintea noastră.
Aceasta nu este numai povestea eșecului lui Mugur Isărescu. Este eșecul unei întregi clase politice românești. Dar tocmai fiindcă Isărescu a fost mai longeviv decât ea, mai stabil decât ea, mai respectat decât aproape oricare dintre reprezentanții ei și incomparabil mai greu de înlocuit decât orice ministru sau premier, de la el aveam dreptul să așteptăm mai mult. Mult mai mult. Nu imprudență sau aventură monetară, nu intrarea în euro cu indicatorii falsificați. Ci viziune.
Pentru că, după 36 de ani petrecuți în vârful uneia dintre cele mai puternice instituții ale statului, nu mai este suficient să explici impecabil de ce România nu este pregătită. Trebuia să contribui decisiv la pregătirea ei, domnule guvernator, fost prim-ministru al României, Mugur Isărescu.
