Aseară, Bosnia-Herțegovina nu a învins România. A umilit-o. Scorul de 4–2, la București, doare dincolo de cele nouăzeci de minute ale unui meci de fotbal. Există înfrângeri după care spui că acesta este sportul și există înfrângeri care te obligă să privești dincolo de teren, să te întrebi cum a fost posibil ca o țară care a dat cândva una dintre marile echipe ale Europei, care a câștigat Cupa Campionilor Europeni și care a trimis o generație extraordinară la Mondialele din 1994 să ajungă aici.
Ar fi însă prea simplu să fie aruncați în fața plutonului de execuție numai fotbaliștii care au intrat pe teren. Ei sunt ultimul produs al unei fabrici care funcționează prost de zeci de ani, pentru că dezastrul fotbalului românesc nu s-a născut aseară, ci a fost construit metodic, guvern după guvern, ministru după ministru, partid după partid, de o clasă politică pentru care sportul a devenit important numai atunci când un campion câștigă și trebuie felicitat solemn de președinte, premier sau ministru.
Politicienii care au abandonat sportul
PSD a guvernat. PNL a guvernat. USR a participat la guvernare. UDMR a participat la numeroase formule guvernamentale. Prin Palatul Victoria s-au succedat, în ultimele trei decenii, guverne și prim-miniștri de aproape toate culorile politice. Nu au aceeași responsabilitate și nu pot fi judecați identic, dar împreună reprezintă o epocă în care statul român a încetat să mai considere sportul o chestiune fundamentală de interes național, iar opoziția, indiferent cine s-a aflat temporar în ea, nu a făcut din reconstruirea sportului de masă marea cauză politică pe care situația o cerea. Puterea a administrat declinul, iar opoziția s-a mulțumit de prea multe ori să aștepte să-i vină rândul la putere.
Fotbalul nu începe la echipa națională, ci la șase ani, în curtea școlii, pe terenul de cartier, în clubul de copii, în competițiile dintre școli și în acea enormă piramidă de selecție la baza căreia trebuie să existe sute de mii de copii pentru ca, după zece sau cincisprezece ani, în vârful ei să apară câteva sute de sportivi excepționali. Statul nu trebuie să-i spună selecționerului cine să joace fundaș dreapta; statul trebuie să construiască un sistem din care selecționerul să poată alege dintre zece fundași dreapta foarte buni.
În schimb, România a făcut exact contrariul și a ajuns, în 2023, să desființeze până și Ministerul Sportului, transformându-l în Agenția Națională pentru Sport și coborând astfel simbolic sportul în însăși ierarhia administrativă a statului, când o țară confruntată cu sedentarismul copiilor, obezitatea, drogurile, problemele de sănătate și dispariția culturii mișcării ar fi trebuit să facă exact invers: să transforme sportul într-una dintre marile politici naționale.
De la Sevilla la Bosnia
În 1986, Steaua București câștiga Cupa Campionilor Europeni, cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc, iar trei ani mai târziu ajungea din nou în finala celei mai importante competiții europene intercluburi.
Steaua București–FC Barcelona. Steaua București–AC Milan. Nume pe care astăzi aproape că ne vine greu să le mai așezăm în aceeași propoziție. Ce vremuri, ce performanțe, ce bucurie și, mai ales, ce enormă mândrie pentru o țară întreagă.
Nu trebuie idealizat un regim dictatorial pentru a recunoaște un adevăr istoric incomod: acel stat autoritar considera sportul o problemă de interes național, avea sport școlar, cluburi, baze sportive, sisteme de selecție și o masă enormă de copii din care puteau fi aleși cei mai buni.
România democratică a primit această tradiție și, în loc să păstreze ceea ce funcționa și să elimine ceea ce aparținea dictaturii, a abandonat treptat sistemul care producea sportivi, confundând autonomia federațiilor cu demisia statului și lăsând FRF să administreze fotbalul, în timp ce politica se retrăgea din responsabilitatea mult mai importantă de a construi baza acestuia.
Am ajuns astfel de la Sevilla la patru goluri primite acasă de la Bosnia-Herțegovina. Nu este vina democrației. Este vina celor care au administrat-o.
Avertismentul lui Hagi
Cel mai tulburător este că prăbușirea fusese anunțată. Pe 3 iunie 1998, după România–Paraguay 3–2, ultimul meci disputat în țară înaintea Campionatului Mondial din Franța, Gheorghe Hagi a rostit una dintre cele mai batjocorite declarații din istoria fotbalului românesc: „Merităm să ne faceți statuie”. Și imediat a spus lucrul cu adevărat important: „Se duce fotbalul românesc! În doi-trei ani e zero”. Atunci s-a râs de Hagi. Astăzi nu mai este nimic de râs.
Hagi văzuse înaintea distinșilor politicieni români ceea ce urma să se întâmple, pentru că înțelegea un adevăr elementar pe care statul român refuză să-l înțeleagă și astăzi: marile generații nu apar prin minune, ci sunt rezultatul unui sistem care caută, selectează, pregătește și promovează copiii. Avertismentul său a trecut însă pe lângă o clasă politică tot mai preocupată de propria bunăstare, de privilegiile funcției, de mașini, avioane private, ceasuri de lux, vile, penthouse-uri, tinere amante, vacanțe și confortul propriilor familii, în timp ce infrastructura sportivă a țării și sistemul care trebuia să crească generațiile următoare puteau aștepta.
Hagi a spus-o în 1998. România a avut aproape trei decenii ca să demonstreze că se înșală. În schimb, i-a dat dreptate.
Dar „Generația de Aur” ce a dat înapoi?
Există însă și o responsabilitate despre care se vorbește mult mai puțin. România a oferit unei generații extraordinare de fotbaliști faimă, dragoste, prestigiu și un loc definitiv în memoria unei țări întregi, iar numele lui Hagi, Popescu, Petrescu, Ilie Dumitrescu, Răducioiu, Lupescu, Prunea și ale celorlalți au devenit simbolurile unei epoci în care românii puteau privi fără complexe către marile puteri ale fotbalului mondial.
Mulți dintre acești oameni au rămas în fotbal, alții au ales antrenoratul, televiziunea, impresariatul sau afacerile, ceea ce reprezintă dreptul lor, dar rămâne faptul că experiența, influența și capitalul enorm de prestigiu ale acelei generații nu s-au transformat într-un sistem național capabil să producă generațiile următoare.
Gheorghe Hagi reprezintă marea excepție și tocmai de aceea face această constatare mai dureroasă: nu s-a limitat la avertismentul din 1998, ci și-a investit ulterior numele, banii și ani din viață într-o academie și într-un club care au produs fotbaliști. Dacă un singur om a putut construi așa ceva, România avea nevoie de zece sau douăzeci de asemenea proiecte și, mai ales, de un stat care să construiască alături de ele.
Nota de plată
După un asemenea eșec nu mai sunt suficiente explicațiile, conferințele de presă și promisiunea că „se vor trage concluziile”. FRF trebuie să răspundă pentru ceea ce ține de FRF, selecționerul pentru ceea ce ține de selecționer, iar conducătorii sportului românesc pentru rezultatele instituțiilor pe care le conduc.
După meci, Răzvan Burleanu și Mihai Stoichiță au coborât la vestiar ca să întrebe ce se întâmplă cu echipa națională. Scena este aproape neverosimilă, Răzvan Burleanu conduce Federația Română de Fotbal din 2014, iar Mihai Stoichiță este directorul tehnic al FRF. Dar cine ar fi trebuit, de fapt, să răspundă la această întrebare? Ei nu sunt doi spectatori care au cumpărat bilete la meci și au plecat nedumeriți de pe stadion; sunt oamenii aflați chiar în vârful instituției care administrează fotbalul românesc.
Dacă după doisprezece ani în fruntea Federației Răzvan Burleanu încă trebuie să coboare în vestiar pentru a întreba ce se întâmplă, atunci problema fotbalului românesc este mult mai gravă decât un 2–4 cu Bosnia.
Pentru că întrebarea nu trebuia adresată jucătorilor. Nici măcar selecționerului. Răzvan Burleanu trebuia să urce în propriul birou, să închidă ușa, să se așeze în fața lui Mihai Stoichiță și să-i pună o singură întrebare:
„Mihai, ce am făcut noi cu fotbalul românesc?”
În sportul de performanță, răspunderea trebuie să însemne consecințe: demisii atunci când obiectivele sunt ratate repetat, mandate care nu se prelungesc automat, conduceri evaluate după rezultate măsurabile, auditarea folosirii banilor publici și condiționarea finanțării publice de programe reale pentru copii, juniori, infrastructură și performanță. Funcțiile sportive nu trebuie să devină sinecuri pe viață, iar autonomia federațiilor nu poate fi transformată într-un paravan în spatele căruia nimeni nu răspunde niciodată pentru nimic.
Dar responsabilitatea fundamentală rămâne politică, pentru că politicienii răspund pentru țara din care sunt selectați acești fotbaliști, pentru școlile în care sportul a devenit secundar, pentru terenurile dispărute, pentru generațiile de copii pierdute și pentru incapacitatea de a transforma sportul într-o politică națională. Iar răspunderea într-o democrație trebuie să fie politică: premierii și miniștrii care nu construiesc nimic trebuie să plece, partidele care tratează sportul ca pe o anexă trebuie să răspundă în fața alegătorilor, iar opoziția care nu oferă o alternativă nu trebuie absolvită numai pentru că temporar nu ocupă Palatul Victoria.
România–Bosnia-Herțegovina 2–4 nu este cauza dezastrului. Este rezultatul lui. Bosniacii nu au făcut decât să scrie pe tabela Arenei Naționale ceea ce politicienii români au construit vreme de decenii. Fotbalul românesc a fost lăsat pe mâna fotbaliștilor, iar politica și-a spălat mâinile.
Și poate că cea mai grea înfrângere nu este aceea că Bosnia ne-a dat patru goluri, ci că România a pierdut, înaintea acestui meci, generații întregi de copii din care ar fi trebuit să se nască fotbaliștii care să nu permită niciodată o asemenea umilință.
