În noaptea de 2 spre 3 octombrie 1938, în locuinţa sa din Șoseaua Kiseleff nr. 57, s-a stins din viață mareșalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a în timpul Primului Război Mondial, prim-ministru al României și membru al Academiei Române; avea 79 de ani.
A doua zi după decesul bătrânului ostaș, Nicolae Iorga scria: „Unul din marii domni de oaste pe care i-a dat poporul românesc s-a dus în lumea unde plutesc umbrele glorioşilor săi înaintaşi. Alexandru Averescu nu era numai un mare strateg, chibzuind încet, rece şi sigur planuri în a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agita sufletul oamenilor slabi…lui îi datorăm singura iniţiativă din Marele Război şi acea încredere în oastea noastră, aşa de greu lovită, prin care ne-am putut reface pentru a recâştiga măcar onoarea. El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei”.
Averescu a rămas în istoria modernă ca una dintre marile figuri ale poporului român; într-un moment în care statul român părea aproape prăbuşit, cu armata retrasă în Moldova, decimată de înfrângeri, foamete şi epidemii, generalul a reuşit să redea soldaţilor încrederea că România nu era încă învinsă. Victoria de la Mărăşti şi rezistenţa eroică de la Oituz au devenit nu doar succese militare, ci simboluri ale supravieţuirii naţionale. Pentru milioane de români, numele lui Averescu a ajuns să însemne disciplină, onoare şi credinţa că destinul unui popor poate fi salvat de voinţa şi caracterul câtorva oameni excepţionali.
“Severitatea generalului Averescu este binecunoscută în armata sa. … Nu există iertare pentru un laș, oricine ar fi el. Am fost de față acum câteva zile la execuția unui tânăr și bogat ofițer de rezervă de cavalerie. Și-a retras detașamentul dintr-o poziție fără motiv sau ordin; a fost judecat și împușcat patru zile mai târziu. Dacă generalul Averescu este strict cu delincvenții, curajoșii știu că vor găsi în el cel mai bun prieten și protector. Contactul său cu subordonații este atât de strâns încât ajunge să afle cel mai mic act de vitejie și îl răsplătește, pe cât posibil personal, pe omul care l-a făcut.” (Corespondentul ziarului The Times la Cartierul General Român, 10 februarie 1917).
La 14 iunie 1930, Alexandru Averescu a fost avansat la gradul de mareșal de către regele Carol al II-lea; această înaltă demnitate militară i-a fost conferită în semn de recunoaștere a meritelor sale excepționale și a faimei câștigate în timpul Primului Război Mondial.
Originar din Basarabia istorică, mareșalul Alexandru Averescu s-a născut în comuna Babele, situată pe malul estic al lacului Ialpug, nu departe de Ismail. În semn de omagiu pentru cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți comandanți militari și oameni de stat ai României, localitatea i-a purtat o vreme numele: comuna General Al. Averescu.
După ocuparea Basarabiei și instaurarea dominației sovietice, autoritățile URSS au șters însă până și această legătură simbolică cu istoria română. În anul 1947, comuna a fost rebotezată Ozerne (Oziornoe), denumire pe care o poartă și astăzi, aflându-se în regiunea Odesa din Ucraina, unde, prin „grija” atentă a autorităților a continuat, sub alte forme, politica de estompare a memoriei și identității românești din sudul Basarabiei.
Babele este una dintre cele mai mari localități cu populație românească din sudul Basarabiei și, probabil, una dintre cele mai puternice vetre de identitate românească din Bugeac. Cei peste 5.300 de locuitori ai săi au păstrat cu sfințenie limba, tradițiile și conștiința apartenenței lor naționale, într-un spațiu supus timp de decenii presiunilor de deznaționalizare și rusificare. Dacă mai găsești astăzi prin sat doi-trei ruși sau bulgari, aceasta nu schimbă realitatea fundamentală: Babele a rămas o așezare profund românească, un adevărat bastion al românismului în sudul Basarabiei.
Există momente în care o afirmație spune mai mult despre cel care o rostește decât despre persoana împotriva căreia este îndreptată. Așa s-a întâmplat și atunci când Anca Alexandrescu, excelenta moderatoare a emisiunii „Culisele statului paralel” de la Realitatea Plus, a întrebat, cu o indignare aproape teatrală: „Chiar nu mai avem români care pot să conducă țara asta?”, referindu-se la faptul că Eugen Tomac – nume vehiculat ca posibilă nominalizare pentru funcția de premier – ar fi avut, formal, cetățenie sovietică sau ucraineană.
Problema unui asemenea discurs este că, înainte de a transforma biografia unui om într-un rechizitoriu identitar, ar trebui să cunoști puțină istorie. Nu istorie de studio TV, cu breaking news și patriotism de decor, ci istoria reală a românilor din afara granițelor actuale ale statului român. Altfel, el poate trăda o formă profundă de provincialism intelectual și național: incapacitatea de a înțelege că România nu se reduce la teritoriul ei administrativ desenat astăzi pe hartă, incapacitatea de a înțelege că doar statul are granițe, nu și națiunea.
Eugen Tomac este român. Nu „aproape român”, nu un „bun român”, ci român prin origine, limbă, cultură și apartenență istorică. Faptul că s-a născut în comuna Oziornoe (Fântâna Albă) – fostă General Al. Averescu, fostă Babele – din sudul Basarabiei nu îl face mai puțin român decât pe un om născut la Iași, Suceava sau București. Basarabia nu este o invenție geopolitică apărută ieri pe hartă, ci un teritoriu istoric românesc rupt prin forță de Imperiul Țarist în 1812 și trecut apoi prin ororile ocupației sovietice.
Să reproșezi unui basarabean că s-a născut cu o altă cetățenie, este ca și cum ai reproșa unui copil că s-a născut într-o casă ocupată de altcineva. Cetățenia nu a fost alegerea lui, ea a fost consecința tragediilor istorice prin care au trecut teritoriile românești dintre Prut și Nistru.
Ironia este monumentală; în timp ce un basarabean trebuie să dea explicații despre identitatea sa românească, o parte din elita mediatică de la București a petrecut ani întregi relativizând identitatea națională, ridiculizând patriotismul și transformând politica într-un spectacol de culise.
Drama românilor din Basarabia reprezintă una dintre cele mai cumplite tragedii istorice ale secolului XX românesc. Puține provincii ale Europei au trecut printr-un proces atât de brutal de deznaționalizare: ocupații succesive, deportări în masă, foamete organizată, rusificare sistematică, schimbarea alfabetului, distrugerea elitelor și un vast experiment imperial conceput pentru a smulge unui popor până și memoria propriei identități. Și totuși, în pofida tuturor acestor încercări, românii dintre Prut și Nistru au continuat să vorbească limba română, să-și păstreze credința, tradițiile și conștiința apartenenței la aceeași națiune.
Există ceva aproape miraculos în supraviețuirea identității românești în Basarabia. După decenii în care li s-a repetat că nu sunt români, că vorbesc o „altă limbă”, că aparțin unei „alte națiuni”, milioane de oameni au refuzat să accepte această mutilare identitară. Au rezistat imperiului țarist, apoi imperiului sovietic, în condiții pe care foarte puține popoare europene le-au cunoscut în asemenea intensitate.
Și totuși, paradoxul dureros este că, la mai bine de un secol de la Marea Unire, românii din Basarabia continuă să fie priviți de unii cu suspiciune, ca și cum ar trebui să dea permanent un examen de românism. Li se cer certificate morale de apartenență, li se verifică originile, cetățenia, accentul sau biografia administrativă, ca și cum suferința istorică prin care au trecut nu ar fi fost suficientă.
Este o nedreptate profundă și o formă subtilă de orbire istorică. Basarabia nu este periferia românismului, ci unul dintre locurile unde identitatea românească a fost apărată cu cel mai mare preț. A pune astăzi sub semnul întrebării românitatea unui om născut în Basarabia înseamnă nu doar ignoranță istorică, ci și o insultă adusă generațiilor care au fost deportate, înfometate sau ucise tocmai pentru vina de a fi români.
Mai mult decât atât, dacă cineva trebuie întrebat „cum s-a ajuns aici?”, atunci întrebarea trebuie adresată clasei politice românești de după 1990. Politicienilor care au recunoscut fără nicio dezbatere serioasă noua ordine post-sovietică și au acceptat ca milioane de români din Basarabia, Bucovina de Nord sau sudul Basarabiei să rămână în afara frontierelor României.
Nu basarabenii sunt vinovați că au avut pașapoarte sovietice, rusești, moldovenești sau ucrainene, vinovați sunt cei care au condus România după 1989 și au abandonat aceste comunități timp de decenii, iar astăzi mimează patriotismul de platou TV.
Basarabia nu este Ucraina. Basarabia nu este Rusia. Basarabia este pământ românesc trecut prin ocupații succesive și prin experimente imperiale care au schimbat administrații, pașapoarte și frontiere, dar nu au putut șterge identitatea oamenilor.
Iar dacă astăzi un român născut în Basarabia este suspectat că nu ar fi suficient de român pentru a ocupa o funcție publică, atunci problema nu mai este a lui. Problema este ignoranța istorică a celor care vorbesc despre patriotism fără să fi înțeles vreodată drama frontierelor românești și tragedia milioanelor de români rămase în afara țării lor.
PS
Și totuși, mareșalul Alexandru Averescu, erou al armatei române, comandant al victoriilor de la Mărăști și Oituz și de trei ori prim-ministru al României, a avut un mare noroc că nu s-a născut în epoca noastră, dominată de suspiciuni identitare și dezbateri televizate despre cine este sau nu suficient de român. Dacă ar fi fost propus premier în mai 2026, este foarte posibil ca cineva să observe imediat că locul său de naștere se află astăzi în afara frontierelor României și să înceapă întrebările apăsate despre „adevărata” lui apartenență. Absurditatea unei asemenea situații spune totul despre confuzia vremurilor noastre: un om care a intrat în istorie ca simbol al armatei și statului român ar risca, astăzi, să fie privit cu suspiciune tocmai pentru că s-a născut într-un teritoriu românesc smuls ulterior de istorie din granițele țării.
