O națiune care își distruge simbolurile riscă să-și piardă respectul față de propria istorie
Există o diferență fundamentală între a cerceta viața unui mare om și a-i răscoli slăbiciunile pentru a le transforma în spectacol public, între a coborî de pe piedestal o personalitate istorică pentru a o înțelege mai bine și a o târî prin noroi pentru a demonstra că, dincolo de gloria sa, nu se ascundea decât un muritor cu defecte, vicii și neputințe. Prima atitudine aparține cercetării istorice, care are obligația adevărului; cea de-a doua riscă să transforme istoria într-un inventar de indiscreții, în care măreția unei existențe este eclipsată de amănuntele ei cele mai compromițătoare.
La 3 noiembrie 2026, Florian Bichir a publicat în Evenimentul Zilei un articol intitulat „Cazul Titulescu: drogatul care vedea clar politica externă!”. Un titlu spectaculos, fără îndoială, construit pentru a atrage atenția, dar care ridică o întrebare mult mai importantă decât aceea a eventualelor dependențe ale marelui diplomat român: ce câștigă o națiune atunci când una dintre personalitățile sale istorice reprezentative ajunge să fie prezentată, înainte de orice altceva, printr-un asemenea calificativ?
Nu este vorba despre interzicerea cercetării trecutului, despre ascunderea unor adevăruri incomode sau despre transformarea marilor personalități în sfinți laici, imuni la critică și feriți de judecata posterității. Este vorba despre proporții, despre responsabilitatea cuvântului public și, mai ales, despre înțelegerea unui adevăr pe care societățile preocupate de propria continuitate îl cunosc foarte bine: o națiune nu trăiește numai prin instituțiile, economia și armata sa, ci și prin memoria marilor oameni în care își recunoaște propriile aspirații.
De ce au nevoie națiunile de mituri?
Cuvântul „mit” a ajuns să fie folosit aproape exclusiv cu sensul de minciună, de legendă falsă, de poveste inventată pentru a ascunde realitatea. Dar mitul, în accepțiunea sa culturală și simbolică, reprezintă mult mai mult. El este o formă prin care o comunitate își organizează memoria, își exprimă valorile și transmite generațiilor următoare imaginea idealurilor pe care le consideră demne de urmat. Alături de simboluri, miturile constituie unul dintre pilonii fundamentali pe care se sprijină identitatea culturală a unei națiuni. Națiunile au nevoie de asemenea repere nu pentru că ar fi incapabile să suporte adevărul, ci pentru că niciun popor nu poate construi un sentiment durabil al apartenenței numai din statistici economice, bilanțuri administrative, controverse politice și inventare ale eșecurilor istorice.
Franța nu îl păstrează pe Napoleon în memoria sa colectivă pentru că ar fi fost lipsit de ambiții nemăsurate, de greșeli sau de responsabilități pentru războaie devastatoare. Britanicii nu îl comemorează pe Winston Churchill pentru că fiecare decizie a sa ar fi fost ireproșabilă, iar americanii nu îl respectă pe George Washington pentru că biografia lui ar fi fost lipsită de contradicții morale, inclusiv aceea a deținerii de sclavi. Toate aceste societăți cunosc, discută și cercetează aspectele controversate ale trecutului lor. Dar existența acestor controverse nu le șterge meritele și nici nu le anulează importanța istorică.
De ce ar trebui România să procedeze altfel?
De ce ar trebui ca Eminescu să fie redus la suferințele sale, Brâncuși la excentricitățile sale, Carol I la greșelile sale politice, iar Nicolae Titulescu la presupusele sale dependențe? Istoria unei națiuni nu este o colecție de certificate de bună purtare; este povestea unor oameni care, în ciuda imperfecțiunilor lor, au realizat lucruri ce au depășit cu mult dimensiunea propriei existențe. Măreția istorică nu presupune perfecțiune omenească.
Nicolae Titulescu nu este un mit inventat, ci o realitate istorică. El nu a devenit o personalitate a diplomației europene printr-o campanie de imagine organizată retrospectiv de statul român; prestigiul său nu a fost fabricat în manualele școlare, iar importanța sa nu rezultă din simpla repetare a numelui în discursurile oficiale.
În 1930 și 1931, Titulescu a fost ales de două ori consecutiv președinte al Adunării Societății Națiunilor, organizația internațională care a precedat Organizația Națiunilor Unite. Era o recunoaștere internațională obținută într-o Europă în care România încerca să-și apere frontierele și statutul dobândit după Primul Război Mondial. A participat la consolidarea Micii Înțelegeri, a susținut Înțelegerea Balcanică, a contribuit la elaborarea convențiilor internaționale privind definirea agresiunii și a promovat principiul securității colective într-o perioadă în care continentul se îndrepta, inexorabil, către o nouă catastrofă.
Politica sa a avut limite și a provocat controverse, inclusiv în privința raporturilor cu Uniunea Sovietică; Societatea Națiunilor nu a reușit să împiedice izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar sistemul de securitate în care Titulescu investise atâtea speranțe s-a prăbușit.
Dar aceste realități nu anulează rolul său în diplomația interbelică și nici recunoașterea internațională de care s-a bucurat. Într-o epocă dominată de marile puteri, un reprezentant al României ajunsese să conducă lucrările celei mai importante adunări diplomatice internaționale a vremii. Aceasta este dimensiunea istorică a lui Nicolae Titulescu și aceasta ar trebui să fie prima informație pe care o primește un cititor atunci când încearcă să înțeleagă cine a fost.
Problema nu este că Florian Bichir aduce în discuție presupusele dependențe și slăbiciunile personale ale lui Nicolae Titulescu; un istoric sau un jurnalist are dreptul să cerceteze orice aspect documentabil al vieții unei personalități publice.
Problema este alegerea perspectivei, transformarea unei slăbiciuni personale în principala carte de vizită a unui om a cărui operă diplomatică a depășit cu mult limitele propriei existențe. Când un om a reprezentat România la cel mai înalt nivel diplomatic, când numele său a devenit cunoscut în marile cancelarii europene, când activitatea sa continuă să fie studiată la aproape un secol distanță, de ce ar trebui ca întâlnirea cititorului cu această personalitate să înceapă printr-o etichetă degradantă? Chiar autorul articolului îl consideră pe Titulescu un diplomat genial. Tocmai de aceea contradicția este atât de izbitoare: dacă recunoaștem măreția unei personalități, de ce alegem să o prezentăm publicului prin ceea ce considerăm a fi cel mai compromițător aspect al vieții sale?
Un titlu nu este o simplă introducere; el este o judecată editorială asupra lucrului pe care autorul îl consideră cel mai important pentru cititor. Iar între „Nicolae Titulescu, marele diplomat român care a avut și slăbiciuni omenești” și „drogatul care vedea clar politica externă” există o diferență de perspectivă pe care niciun artificiu stilistic nu o poate șterge.
Popoarele care își respectă trecutul
A demitiza nu înseamnă neapărat a distruge; uneori înseamnă tocmai a înțelege mai bine, a separa legenda de document, a descoperi omul real din spatele monumentului. Dar există o deosebire între a reda unui monument dimensiunea omenească și a-l reduce la defectele omului pe care îl reprezintă. România nu are nevoie de personalități istorice perfecte, ci de personalități istorice înțelese, cunoscute și judecate în raport cu ceea ce au realizat. Titulescu nu este important pentru că ar fi dus o viață lipsită de excese, ci pentru locul pe care l-a ocupat în diplomația europeană și pentru eforturile sale de apărare a intereselor României.
Simbolurile naționale nu trebuie apărate împotriva adevărului, ele trebuie apărate împotriva reducerii adevărului la ceea ce este mai mărunt într-o existență extraordinară.
Există o întrebare pe care fiecare societate ar trebui să și-o pună înainte de a transforma demitizarea într-un reflex cultural: ce punem în locul simbolurilor pe care le contestăm? Dacă fiecare mare personalitate este redusă la greșelile sale, dacă fiecare realizare este umbrită de un defect personal, dacă fiecare nume important devine pretextul unei noi demonstrații că nimeni nu merită admirație, riscăm să lăsăm generațiilor următoare o istorie fără repere.
Nu pentru că trecutul ar fi fost lipsit de oameni remarcabili, ci pentru că am încetat să mai facem diferența dintre măreția unei opere și imperfecțiunea autorului ei.
O națiune care își privește trecutul exclusiv prin prisma defectelor ajunge să cunoască foarte bine slăbiciunile înaintașilor săi și foarte puțin realizările lor.
Și atunci ce mai înseamnă educația istorică? Ce mai înseamnă continuitatea culturală? Ce mai înseamnă să transmiți unui copil sentimentul că aparține unei comunități care a dat lumii oameni de valoare?
Nu este nevoie să inventăm eroi. România are destui oameni care merită studiați și respectați pentru ceea ce au făcut cu adevărat. Dar este nevoie să înțelegem că respectul nu exclude spiritul critic, după cum spiritul critic nu obligă la dispreț.
Titulescu rămâne Titulescu
Florian Bichir are dreptul să scrie despre slăbiciunile lui Nicolae Titulescu, are dreptul să cerceteze mărturiile contemporanilor, să conteste interpretările consacrate și să propună o perspectivă diferită asupra diplomatului român.
Dar cititorii au, la rândul lor, dreptul să întrebe dacă alegerea unui asemenea titlu servește înțelegerea istoriei sau doar transformă o personalitate istorică într-un subiect spectaculos. Fiindcă între a spune adevărul despre un mare om și a-l defini printr-un viciu există o distanță enormă.
Nicolae Titulescu a murit în 1941; au trecut optzeci și cinci de ani. Europa pe care a încercat să o apere prin tratate și prin principiul securității colective a dispărut demult, instituțiile în care a crezut au fost înlocuite, alianțele s-au schimbat, iar istoricii continuă să dezbată deciziile sale.
Dar două lucruri nu pot fi șterse printr-un titlu: funcțiile internaționale pe care le-a ocupat și contribuția sa la istoria diplomației românești. Adevărata măsură a unei personalități istorice nu se găsește nici în perfecțiunea imaginară pe care i-o atribuie admiratorii, nici în slăbiciunile pe care i le descoperă criticii. Se găsește în ceea ce a realizat și în ceea ce a lăsat în urma sa. Titulescu nu are nevoie să fie declarat sfânt pentru a rămâne o personalitate istorică de prim rang, iar România nu are nevoie să-i ascundă slăbiciunile pentru a-i respecta memoria; are nevoie doar să nu confunde adevărul istoric cu plăcerea de a micșora oamenii mari.
Pentru că, atunci când o națiune își privește simbolurile numai prin lupa defectelor, nu simbolurile sunt singurele care se micșorează. Se micșorează și orizontul prin care acea națiune își privește propria istorie.
Florian Bichir este un jurnalist excepțional. Un om al cărui talent, a cărui cultură și a cărui pasiune pentru istorie merită respectate. Dar tocmai de aceea, tocmai pentru că nu este un jurnalist oarecare, titlul unui editorial publicat în Evenimentul Zilei, în care Nicolae Titulescu, una dintre cele mai importante personalități ale diplomației românești, este prezentat înainte de toate drept „drogatul care vedea clar politica externă”, reprezintă mai mult decât o exagerare jurnalistică. Reprezintă o nedreptate făcută memoriei unui mare român. Iar de la un jurnalist excepțional avem dreptul să așteptăm mai mult. Mult mai mult.
