Președintele României a susținut la Palatul Cotroceni, pe 1 decembrie 2025, un discurs în cadrul recepției organizate cu prilejul Zilei Naționale a României; în Sala Unirii, arhiplină, erau prezenți, pe lângă elita intelectuală a țării, politicieni, influenceri, vedete, „la crème de la crème”, aparținând societății civile românești: Laura Cosoi, într-o frumoasă ținută de gală – rochie creație Zara, nu foarte lungă, din satin, preț de catalog 159,90 lei, cu dres și pantofi negri – Andreea Raicu, Denise Rifai, Adrian Mutu și mulți alții.
Singura absență notabilă, care nu mai constituie demult o surpriză, a fost cea a oficialilor maghiari ai statului român; un lucru absolut normal, de vreme ce ei se consideră o națiune fără frontiere, mică dar măreață, cu un caracter deosebit de puternic, care, odată ce spune oricând, oricui și oriunde – ultima dată miercuri, 29 octombrie 2025, de la tribuna Parlamentului, prin deputatul Kulcsár-Terza József György – că Ziua de 1 Decembrie este o zi de doliu național pentru națiunea maghiară și că România este rușinea Europei, nu are cum să ciocnească tradiționala cupă de șampanie în cinstea țării noastre.
În mesajul adresat națiunii sale aflate în sărbătoare, șeful statului a considerat necesar să declare – și să accentueze chiar – faptul că „România este o țară coruptă” și că „românii au dreptate când spun că nu văd o voință a statului român de a lupta cu corupția”.
Nicușor Dan, cel mai informat om din stat, a omis însă să precizeze cine sunt vinovații pentru acest cancer moral care a invadat trupul societății române, deși este binecunoscut faptul că, pentru a vindeca o boală – chiar și morală – este imperios necesar să cunoaștem mai întâi etiologia ei, cu alte cuvinte, cauza care a provocat-o. El i-a exclus, cu o grijă deosebită, pe politicienii români dintre posibilele cauze ale pandemiei de corupție instituționalizată; aceștia nu au fost menționați nici măcar o singură dată, în timp ce cuvântul „corupție” a fost rostit de nu mai puțin de patru ori în discursul său, care a durat exact zece minute!
Putem trage de aici concluzia că adevăratele cauze ale corupției care a măcinat țara noastră, aducând-o pe ultimul loc în Europa, trebuie căutate în altă parte. Mergând înapoi pe firul istoriei, până în secolul I î.Hr., realizăm cu stupoare că vinovatul ar putea fi chiar lucrul cel mai de preț pe care considerăm că l-am primit de la strămoșii noștri de limbă latină – moștenirea noastră genetică – cu care ne mândrim, inclusiv prin cuvintele Imnului Național, și care s-a transmis transgenerațional, epigenetic, până în secolul XXI!
Romanii! Ei și nimeni alții trebuie să reprezinte cauza tuturor nenorocirilor care s-au abătut asupra țării noastre, la baza cărora se află corupția generalizată.
Homo Universalis
Marcus Tullius (106 î.Hr. – 43 î.Hr.), politician, avocat, om de stat, consul și constituționalist roman, mai cunoscut sub numele de Cicero, a fost cel mai strălucit orator roman, stilul său retoric constituind un adevărat standard în educația clasică. Viața lui este o lecție despre puterea cuvântului și importanța principiilor morale în politică, un model de virtute civică, iar prin operele sale rămâne un simbol al gândirii libere și al curajului în fața opresiunii.
Părinte al filosofiei romane, aflat într-o postură cu totul unică în istorie datorită calității sale duble – nu doar de gânditor politic, ci și de om de stat care a ocupat cea mai înaltă demnitate în Republica Romană – Cicero a fost primul gânditor major, social și politic, care a oferit o definiție formală a statului; primul care a pus accentul pe proprietatea privată, pe rolul crucial al acesteia în societate și pe importanța statului în protejarea ei. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât poate fi calificat drept un om universal, homo universalis.
Cicero a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin. Ideile sale despre drepturile naturale și responsabilitatea guvernării au influențat iluminismul european, precum și documentele fondatoare ale Statelor Unite ale Americii.
Citindu-l pe Cicero, la o distanță de peste două mii de ani, nu poți să nu remarci imuabilitatea ideilor și principiilor sale, el fiind mai actual decât oricând. Astfel, în lucrarea sa Despre stat, autorul face portretul conducătorului ideal, care trebuie să fie „un bărbat cu un simț profund al justiției, integru, de bună-credință, înzestrat cu prudență și înțelepciune practică, călăuzit de rațiune, ce nu se lasă pradă mitei sau altor forme de corupție, conștient fiind că un stat corupt este un stat slab. Pentru adevăratul om de stat, singurul obiectiv trebuie să fie binele comun, el trebuie să depună toate eforturile pentru ca toți cetățenii să ducă o viață tihnită, să se bucure din plin de tot ce le este necesar existenței, în deplină siguranță, lăsând propria mărire și bunăstare pe plan secund. Singura sa datorie este să se autodepășească, determinându-i pe ceilalți să-l urmeze prin puterea exemplului, iar supraviețuirea țării sale să fie valoarea politică și socială supremă. Cei care guvernează o țară trebuie să fie cei mai buni și mai inteligenți; dacă liderii nu cunosc în profunzime subiectele abordate, discursurile lor nu vor fi altceva decât o înșuruire fără sens de cuvinte goale, iar acțiunile vor fi periculoase și nechibzuite. Nu există viciu mai mare decât lăcomia în rândul celor care ne guvernează țara, deoarece folosirea unei funcții publice în interes personal nu este doar imorală, ci este o crimă.
Lăcomia, mita și frauda distrug o țară din interior, făcând-o slabă și vulnerabilă. Corupția nu este doar un viciu moral, ci o amenințare concretă care îi demoralizează pe cetățeni.”
Într-unul dintre faimoasele sale discursuri ținute în fața Senatului, în data de 7 noiembrie 63 î.Hr., Cicero a rostit celebra expresie „O tempora, o mores!” (Ce vremuri, ce moravuri!), un strigăt de dezgust și disperare în fața corupției politice care măcina instituțiile statului roman. Flagelul corupției, al lăcomiei și al urmăririi cu obstinație a satisfacerii plăcerilor, generalizat printre contemporanii lui Marcus Tullius, era un element de noutate, de neconceput cu numai câteva generații în urmă.
Cicero îl amintește astfel pe Gaius Pontius Samnitul, care spunea că „mi-aș fi dorit ca soarta să mă fi lăsat să trăiesc într-o epocă în care romanii să accepte mita, atunci nu aș mai fi fost nevoit să trăiesc după legile lor.” Oratorul regretă profund vremurile în care corupția era practic necunoscută în statul roman. Au mai trebuit să treacă însă multe generații până când visul lui Gaius Pontius s-a împlinit și corupția să dicteze destinul societății din Roma antică.
Între sinceritate și sinucidere strategică
Un președinte en titre care declară, în fața lumii întregi, că țara sa este coruptă nu face un act de sinceritate, ci un act de trădare a demnității naționale. Corupția se combate în interior, prin reforme și responsabilitate, nu prin aruncarea propriei țări în noroi, sub privirile adversarilor ei, a dușmanilor istorici, cărora le transmite în plus, fapt inimaginabil și de neiertat, să stea liniștiți pentru că țara noastră va rămâne în continuare coruptă, deoarece „românii au dreptate când spun că nu văd o voință a statului român de a lupta cu corupția”.
În clipa în care președintele devine principalul detractor al statului pe care îl conduce, funcția prezidențială nu mai reprezintă o garanție de stabilitate, ci o sursă de decredibilizare internațională. Nicio mare putere, nicio corporație, nicio instituție globală nu poate respecta o țară pe care chiar șeful ei o declară falimentară moral.
Un astfel de gest nu este curaj, ci incompetență diplomatică, nu este moralitate, ci sinucidere strategică. Președintele nu este un analist politic, nu este influencer, nu este editorialist: el este primul ambasador al națiunii și are obligația, are datoria – suprema virtute a unui om – să repare reputația țării, nu să o pulverizeze. Venind din partea lui, orice afirmație negativă despre țară devine o sentință oficială cu greutate diplomatică, preluată instantaneu de întreaga presă străină, cum s-a întâmplat de fapt și în acest caz.
O declarație prezidențială nu rămâne niciodată fără urmări; în geopolitică, cuvintele unui șef de stat sunt tratate ca documente oficiale, nu ca opinii personale. Când președintele României afirmă public că țara sa este coruptă, el oferă pe tavă partenerilor strategici, concurenților statali, cel mai puternic argument pentru a bloca investiții, a submina credibilitatea externă și a contesta poziția României în NATO și UE. Orice raport nefavorabil, orice negociere dificilă, orice litigiu diplomatic va cita, fără ezitare: „nu o spunem noi — o spune chiar președintele României”. În acel moment, România devine vulnerabilă, suspectă și ușor de marginalizat. O țară care își certifică singură decăderea morală este o țară care renunță la suveranitate, iar când președintele ei consimte la acest act, nu mai vorbim despre un accident de comunicare, ci despre un abuz de mandat și o auto-demisie simbolică din rolul de garant al prestigiului statului român.
Cicero avertiza limpede acum două milenii, cu o claritate care ar trebui să cutremure orice lider modern: „Un stat corupt este un stat slab.” Iar un președinte care proclamă singur această slăbiciune o transformă din risc în certitudine.
Verdictul: nu România a eșuat — ci președintele ei
În ultimă instanță, un președinte care își etichetează public țara drept coruptă nu mai reprezintă România, ci o incriminează. În loc să ridice prestigiul statului, îl coboară la nivelul unei provincii fără stăpân, incapabile să se guverneze. Misiunea constituțională a președintelui nu este să umilească națiunea, ci să o apere.
Discursul unui președinte, cu ocazia unui eveniment de asemenea importanță, trebuie să creeze încredere și direcție, nu rușine națională. La 1 decembrie 2025, Nicușor Dan, cu zâmbetul pe buze, chiar asta a făcut: și-a umilit țara.
PS. Ce ar răspunde oare homo universalis la această întrebare: De ce și-a umilit președintele țara chiar de ziua ei?
Probabil că răspunsul ar fi: pentru că România nu mai este demult o națiune adevărată. O națiune adevărată nu se denigrează singură, nu-și face din slăbiciune virtute și din rușine spectacol public. Numai un stat dezorientat își pierde până și instinctul de demnitate.
O tempora, o mores!
