Declarația de Independență a Statelor Unite, adoptată la 4 iulie 1776, este primul act normativ cu valoare constituțională al unui stat democratic în care este stipulat dreptul inalienabil al omului de a-și căuta fericirea. Al doilea paragraf al său este considerat una dintre cele mai importante fraze scrise vreodată în limba engleză și în istoria americană. El cuprinde următoarea prevedere: „Considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toți oamenii sunt creați egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”.
După câțiva ani, în nordul Europei, se năștea un gânditor genial, una dintre cele mai strălucite minți ale umanității, care avea să încerce să demonstreze că această „căutare a Fericirii”nu face decât să provoace oamenilor o suferință continuă, că fericirea nu este decât o suspendare temporară a durerii și întreaga existență umană „oscilează ca un pendul între durere și plictiseală”.
Este adevărat că recunoașterea lui a venit târziu, spre sfârșitul vieții, că a fost respins de mediul academic și de marii filosofi idealiști ai vremii, în frunte cu Hegel. Dar, în cele din urmă, influența sa asupra culturii și civilizației occidentale a depășit cu mult granițele filosofiei academice, modelând literatura, psihologia, muzica, artele și gândirea modernă.
Apostolul pesimismului filosofic
Arthur Schopenhauer s-a născut la 22 februarie 1788, la Danzig, oraș german și port strategic la Marea Baltică. Tatăl său, Heinrich, un prosper om de afaceri, puternic, respectat, disciplinat și rațional, dar distant afectiv, își dorea cu ardoare ca fiul său să preia și să extindă compania comercială a familiei. Până și numele negerman pe care i l-a dat a fost ales cu grijă: Arthur trebuia să se scrie la fel în toate limbile europene importante, să traverseze elegant granițele naționale. Dar mai presus de toate, era un nume englezesc, iar Heinrich, în contextul frământărilor politice și financiare care cuprinseseră Europa, vedea viitorul familiei și al companiei sale multiseculare în Anglia; în viziunea lui, Anglia era stabilitate, Anglia era o stâncă, Anglia era viitorul.
Numai că fiul său nu voia cu niciun chip să fie negustor; nu voia comerț, cifre și tranzacții. Voia doar să citească, să cunoască, să gândească și să înțeleagă.
Familia Schopenhauer era atât de respectată în comunitate, încât, atunci când țarul Petru cel Mare și soția sa, Ecaterina, au vizitat Danzigul, în 1716, au fost găzduiți de bunicul lui Heinrich. Se spune că la inspecția finală, când gazda a constatat că în locuință este prea frig, a poruncit să se toarne coniac fin pe pardoseala de piatră și să i se dea foc, pentru a crea instantaneu o atmosferă caldă, luxuriantă și parfumată.
În 1805, Heinrich, în vârstă de 58 de ani, omul care întruchipa perfect acea voință de a trăi pe care fiul său avea s-o definească mai târziu ca forță oarbă, irațională și acumulatoare, se sinucide, fiind găsit înecat într-un canal din Hamburg.
Johanna Schopenhauer, mama lui Arthur, o femeie tânără, ambițioasă, inteligentă și frustrată de constrângerile vieții de soție a unui comerciant gelos, se mută imediat după moartea soțului la Weimar, unul dintre marile centre culturale ale Germaniei. Aici începe viața intelectuală la care visase; în scurt timp, devine o scriitoare de succes – prima femeie din Germania care și-a câștigat existența din scris – iar în salonul ei literar, Arthur, cunoscut multă vreme doar ca „fiul Johannei”, îl întâlnește, printre alții, pe Goethe.
Caracterul dificil al fiului duce însă repede la deteriorarea completă și ireversibilă a relației cu mama sa, motiv pentru care acesta este nevoit să părăsească Weimarul; până la moartea Johannei, douăzeci și patru de ani mai târziu, cei doi nu se vor mai întâlni și nu își vor mai scrie vreodată.
Moartea tragică a tatălui îl salvează pe Arthur de „pericolul” de a deveni negustor, iar averea moştenită îi permite să ducă o viaţă lipsită de griji materiale. Se înscrie la Universitatea din Göttingen pentru a studia medicina, dar renunță curând pentru a se dedica în întregime filosofiei. Obține titlul de Doctor în Filosofie la Jena, în 1813, cu geniala teză „Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente”, introducere necesară pentru înțelegerea viitoarei sale capodopere „Lumea ca voință și reprezentare”.
În 1820, la 32 de ani, Schopenhauer este acceptat să predea filosofie la Universitatea din Berlin, ca Privatdozent (lector privat), adică fără salariu din partea instituției; veniturile sale urmau să provină exclusiv din taxele studenților care îi frecventau cursurile.
La aceeași universitate preda Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 – 1831), filosoful dominant al epocii, Pontifex Maximus al idealismului german; acesta susținea că realitatea este fundamental spirituală și rațională, că istoria progresează spre o mai mare libertate și conștiință, iar universul se desfășoară conform unor principii logice.
Schopenhauer se distanțase între timp de concepția filosofică a acestuia, pe care o considera o mare prostie, o disprețuia și o critica; considera rațiunea ca fiind ceva ideal și nu un lucru real. El privea realitatea și nu vedea nimic rațional în ea: vedea suferință, conflict, dorință și moarte, vedea natura ca pe o luptă brutală în care organismele se devorau între ele, vedea istoria umană ca pe un ciclu nesfârșit de violență și nedreptate. Furia lui era legendară, dar devenea incandescentă la adresa altor gânditori celebri, motiv pentru care devenise un fel de paria pentru comunitatea academică. Îi disprețuia pe Fichte și Schelling, dar pe Hegel îl ura visceral, considerându-l „un șarlatan vulgar, insipid și respingător”, iar filosofia lui „o prostie nemuritoare, o țesătură de cuvinte nebunească, care a distrus mințile unei întregi generații”.
Însuși Hegel spunea, într-un citat devenit celebru: „Dintre discipolii mei, doar unul m-a înțeles… și acela m-a înțeles greșit.”
Hegel, cel mai influent filosof din acea perioadă, domina totul, nu numai în filosofie, dar și în istoria artei, istoria religiei, filosofia istoriei, chiar și în politică; la cursurile sale, sute de studenți se călcau în picioare pentru a-i sorbi cuvintele. În aceste condiții, concurenţa făţişă pe care Schopenhauer încearcă să i-o facă, programându-şi primul curs în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, astfel încât studenții să fie nevoiți să aleagă între ei, dezvăluie fie o încredere supremă în metoda sa de filosofare, fie o vanitate și o aroganță ieșite din comun; în orice caz, a fost o inspirație proastă. Înfrângerea sa este umilitoare – numai 5 studenţi asistă la curs, situația repetându-se și în următoarele săptămâni, când numărul celor prezenți în amfiteatru scade și mai mult! Eșecul lamentabil îl determină pe Arthur să renunțe repede la activitatea academică, deși rămâne formal legat de universitate până în 1831, când părăsește Berlinul din cauza epidemiei de holeră.
Obit anus, abit onus
În 1821, firea sa colerică, îi joacă o festă costisitoare; deranjat de gălăgia făcută de trei femei care discutau aprins în fața ușii apartamentului său din Berlin, filosoful le cere acestora să înceteze și să păstreze liniștea, atât de necesară tipului de muncă pe care o făcea.
„Cantitatea de zgomot pe care poate să o suporte un om este invers proporţională cu materia sa cerebrală.” A. Schopenhauer
Două dintre acestea se conformează pe loc, dar a treia, o croitoreasă de 47 de ani, pe nume Caroline Luise Marquet, refuză și între cei doi izbucnește o ceartă violentă; în cele din urmă, Arthur o aruncă pe scări, provocându-i răni grave și sechele permanente. Femeia îl dă în judecată și câștigă, după un proces ce durează aproape șase ani, astfel că filosoful este obligat să-i plătească, pe lângă îngrijirile medicale și cheltuielile de judecată, o sumă de 60 de taleri pe an, pentru tot restul vieții. Când, după cincisprezece ani, primește certificatul ei de deces, notează pe el, cu cinismul său caracteristic: Obit anus, abit onus – Bătrâna moare, povara dispare.
Holera izbucnită la Berlin în 1831, căreia îi cade victimă însuși Hegel, îl determină pe Schopenhauer să se refugieze la Frankfurt pe Main, unde va trăi retras, singur, până la sfârșitul vieții, 27 de ani mai târziu.
„Cu cât mai plin în interior e omul, cu atât mai puțin are nevoie de cei din exterior.” A. Schopenhauer
Singura ființă pe care a acceptat-o lângă el a fost un pudel pe nume Atman („suflu vital”, în sanscrită); la fiecare zece ani, când câinele îmbătrânea şi murea, îl înlocuia cu un altul asemănător pe care-l numea la fel, convins fiind că cel în viaţă era un avatar al celui precedent.
La Frankfurt, Schopenhauer își construiește o existență aproape monastică, dusă până la limitele unui ritual. Își reduce contactul uman la minimum: trăiește singur, se plimbă singur, în fiecare zi, pe același traseu, la aceeași oră; înoată singur în apele reci ale râului Main, chiar și iarna; mănâncă singur, la aceeași oră, în același restaurant – Englischer Hof.
Totul este repetitiv, riguros, aproape liturgic. O viață trăită ca o demonstrație. În fiecare seară, la cină, înainte de a începe să mănânce, așeza pe masă, în fața lui, o monedă de aur. O făcea cu o regularitate implacabilă: seară de seară, an de an. La sfârșitul mesei, lua moneda și o punea la loc în buzunar.
Gestul nu era o excentricitate, ci un pariu.
Într-o zi, un chelner, învingându-și timiditatea, l-a întrebat de ce face acest lucru. Schopenhauer i-a răspuns simplu: este un pariu cu mine însumi. În clipa în care ofițerii britanici, care luau masa la mesele alăturate și pe care îi auzea zilnic, ar fi discutat și despre altceva decât cai, femei și câini, ar fi donat moneda de aur bisericii. În aproape treizeci de ani, nu a pierdut niciodată pariul.
Nu era vorba despre o singurătate circumstanțială, ci despre o izolare aleasă, întreținută cu grijă și apărată cu înverșunare.
„Un om poate fi el însuși, doar atâta timp cât este singur; dacă nu iubește singurătatea, nu iubește libertatea, căci numai atunci când este singur, este cu adevărat liber.” A. Schopenhauer
Ca majoritatea marilor filosofi ai lumii (Immanuel Kant, Friedrich Nietzsche, Thomas Hobbes, John Locke sau Baruch Spinoza), Schopenhauer nu s-a căsătorit și nu a avut copii; iar asta nu din cauza misoginismului său declarat, ci pentru că era convins că viața personală a unui geniu trebuie să servească unui singur scop: facilitarea vieții intelectuale, care avea nevoie de liniște. Nu întreținea niciodată prietenii strânse, și totuși, precum apartamentul său care era plin de cărți, și mintea îi era plină de gânduri despre umanitate; scria cu o adâncă perspectivă despre natura umană, despre suferință, dorință și voința de a trăi. Îi înțelegea pe oameni cu o profunzime pe care puțini filosofi au egalat-o, dar nu suporta să fie în preajma lor. Acesta este paradoxul central al vieții lui Schopenhauer – omul care a înțeles cel mai profund umanitatea, nu a vrut să aibă nimic de-a face cu semenii lui. Filosoful care a scris cu atâta compasiune despre suferință, a fost, personal, rece și mizantrop; când oamenii îl abordau, era distant, prudent, disprețuitor și adesea crud.
Izolarea lui provenea și dintr-o convingere filosofică; aceea că inteligența și conexiunea socială erau invers proporționale, că cu cât ești mai deștept, cu atât vei fi mai singur și asta nu pentru că oamenii inteligenți ar fi mai puțin sociabili, ci pentru că majoritatea interacțiunilor umane sunt superficiale, necinstite și epuizante. Arthur încercase în trecut să se conecteze cu oamenii, încercase să participe la viața academică și socială, încercase să găsească egali intelectuali, dispunea de abilități sociale solide, dar eșuase în mod repetat pentru că nu se putea preface, nu putea îndeplini ritualurile pe care le cerea viața socială; filosoful considera că celelalte ființe nu erau demne de compania lui.
„De-a lungul vieții m-am simțit groaznic de singur, și am suspinat tot timpul, din adâncul inimii mele, „vreau și eu o ființă umană”, dar vai, în zadar…nu am refuzat sau respins pe nimeni care să fi fost o ființă umană.” A. Schopenhauer
La rândul ei, filosofia sa a izvorât din această izolare, deoarece atunci când petreci mult timp singur, cu adevărat singur, începi să vezi lucruri pe care viața socială agitată le ascunde, vezi cât de mult din comportamentul uman este condus de impulsuri biologice oarbe, cum suferința este încorporată în structura existenței însăși, vezi cum fericirea este doar o alinare temporară de la dorințe.
Gânditorul care i-a influențat pe toți, de la Nietzsche la Einstein, a trăit și a murit în mare parte ignorat, afectat, supărat din cauza lipsei de recunoaștere, dar mult prea mândru pentru a face compromisuri în favoarea popularității.
La apariția lui Schopenhauer, filosofia germană era dominată de idealismul postkantian – Fichte, Schelling, Hegel – care ajunge la concluzia cunoscută că existența este determinată de conștiință. Față de această concepție, care subliniază primatul conștiinței, se vor ivi două reacții mai importante.
Una, cea mai radicală și mai importantă în consecințe, va fi materialismul dialectic al lui Marx; acesta va afirma răspicat că nu conștiința determină existența, ci existența – și anume existența socială – este cea care determină conștiința.
Cealaltă reacție o formează Schopenhauer, care se va ridica în modul cel mai categoric împotriva dialecticii hegeliene, ce preconizează atotputernicia rațiunii, afirmând că este fals că conștiința are primordialitatea în sânul existenței – și cu aceasta critica lui coincide cu a lui Marx; apoi însă, el se separă și merge într-o direcție cu totul contrară față de acesta, scrutând complexitatea lumii subiective. Schopenhauer va căuta să demonstreze că inițiativa lui Kant a fost greșit înțeleasă și că linia de gândire a filosofului din Königsberg trebuie continuată, dar în alt sens decât cel urmat de școala idealistă germană; el a distrus suveranitatea rațiunii care anima doctrinele filosofice precedente, și care, oricât ar fi greșit în concepțiile lor, prezentau perspective luminoase, vizau un ideal, preconizau valori. Schopenhauer însă, reducând rațiunea la un rol secundar, făcând un derivat din ea, ajunge la iraționalism, ne scufundă în lumea întunericului; drept concluzie ultimă, el afirmă că, în fond, lumea n-are niciun rost. Arthur Schopenhauer a fost primul gânditor european care a propus o concepţie absolut negativă despre lume, o viziune sumbră asupra existenței umane, în care fericirea nu este posibilă, nu există, în care triumfă răul şi nonsensul, viaţa nefiind altceva decât un perpetuu război al tuturor împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes).
„De-am bate la lespedea mormintelor pentru a oferi morţilor viaţa, ar refuza cu toţii.” A. Schopenhauer
Schopenhauer l-a considerat pe Immanuel Kant cel mai mare filosof al lumii, dar asta nu l-a împiedicat – deși s-a considerat singurul său succesor legitim – să-i respingă mare parte din sistemul logic și etic, relația dintre ei doi fiind una de „continuitate critică”. Ambii acceptă că lumea pe care o percepem este doar un fenomen (o aparență), în timp ce noumenul, adică existența obiectivă a lucrului în sine este diferită, independentă de percepțiile senzoriale și de experiența umană.
Pentru Kant însă, lucrul în sine (das Ding an sich) este absolut incognoscibil, în timp ce Schopenhauer susține că putem totuși cunoaște lucrul în sine prin propria noastră experiență interioară: iar ceea ce descoperim acolo este Voința (der Wille): o forță oarbă, irațională, lipsită de scop ultim, care produce suferință, care împinge toate ființele să existe, să lupte, să dorească, să se reproducă.
Sistemul filosofic al lui Schopenhauer a fost expus în magnum opus-ul său: „Die Welt als Wille und Vorstellung” (Lumea ca voință și reprezentare) – publicată în 1819, la nici 30 de ani, în care el explică de ce viața este suferință și ce se putea face, dacă se putea face ceva, în această privință. Conceptul de bază în jurul căruia se dezvoltă întreaga sa filosofie este Voința – adevărata și singura putere creatoare a existenței – care este răspunzătoare de întreaga dramă a vieții și a morții. Voința, înțeleasă ca „voința de a trăi” este identificată cu o puternică forță metafizică, lipsită de rațiune, cumplită și avară, care face ca lumea să fie rea; ea este fundamentul lumii și nu rațiunea, așa cum susținea Immanuel Kant. Rațiunea este doar un derivat, este un mijloc pe care și-l creează voința, în vederea îndeplinirii scopurilor sale, adică în vederea conservării vieții. Oamenii nu sunt în primul rând raționali, ci sunt conduși de impulsuri inconștiente, iar apoi își creează justificări, aparent raționale, pentru ce oricum aveau să facă.
Prin voință, apostolul pesimismului înțelegea o serie nesfârșită de porniri, instincte, năzuințe și străduințe care agită ființa noastră; conștient sau inconștient – dar mai ales inconștient – omul tinde necontenit spre ceva, omul vrea ceva, iar rostul primordial al acestor tendințe, al acestor vreri, este satisfacerea necesităților vitale, conservarea vieții; a vrea ceva, a dori ceva, a tinde spre ceva, înseamnă să resimți anumite lipsuri, pe care vrei să le împlinești. Voința înseamnă o năzuință și o străduință neîntreruptă spre împlinirea lipsurilor, a necesităților pe care le resimțim sub formă de neplăcere, ceea ce înseamnă suferință. La baza voinței, care este prin excelență „voința de a trăi” este deci suferința, fără de care voința nu și-ar mai avea rostul; dacă n-am avea neplăceri, dacă n-am suferi, n-am avea nici imbold spre acțiune, nu ar mai exista nici voința.
„A voi este esențialmente a suferi, și cum a trăi este a voi, orice viață este, prin esență, dureroasă.” A. Schopenhauer
Motivul pentru care Schopenhauer consideră că voința, acest impuls existențial, nu este un lucru bun, este faptul că ea nu cunoaște limite, că ridică încontinuu solicitări care nu pot fi permanent sau în întregime satisfăcute și astfel vom fi mai tot timpul frustraţi; chiar şi atunci când, după un efort, dorinţele ne vor fi satisfăcute, acest lucru va fi de scurtă durată, pentru că satisfacţia obţinută va crea permanent noi necesități, va duce apoi la creşterea dorinţelor, şi, în cele din urmă, atunci când dorinţele noastre se vor epuiza într-un final, la plictiseală. Astfel, ne aflăm într-o cursă perpetuă de atingere a fericirii, cursă pe care nu o putem încheia învingători; viaţa este doar o permanentă suferință, suferință care nu este consecința eșecului, ci a existenței însăși. Filosoful german afirmă că pe plan universal, fericirea nu este posibilă niciodată, dar pe plan individual, pot să existe momente de fericire, în măsura în care voința a fost satisfăcută, adică în măsura în care suferința a fost eliminată. Dar aceasta înseamnă că fericirea nu are un atribut pozitiv, ea se naște pe bază de negație, în urma eliminării suferinței, suferință care este și rămâne primordială; în concluzie, fericire, în sens pozitiv, nu poate să existe.
Schopenhauer nu vedea deci rezolvarea acestei situații în „căutarea Fericirii”, atât de scumpă măreței națiuni americane, parte intrinsecă a spiritului american, așa-numitul „the american way of life”, ci în încercarea de a trece prin viaţă cu un minimum de suferinţă, având drept scop final obținerea unei vieți suportabile. Pentru aceasta, pentru a ne elibera de suferință, este necesară negarea Voinței, extincția ei, lucru care se obține, în mod permanent, numai prin asceză, renunțare, meditație.
La momentul apariției, cărțile lui Schopenhauer nu s-au bucurat de o atenție deosebită, dimpotrivă; astfel, „Lumea ca voință și reprezentare”, publicată la Leipzig în 1818 și care avea să devină ulterior una dintre cele mai influente opere din istoria filosofiei, a rămas aproape complet neobservată, a fost un eșec editorial total, fiind ignorată atât de mediul academic cât și de public. Au fost tipărite doar 750 de exemplare, dintre care marea majoritate au rămas nevândute ani întregi, până când editorul, exasperat, le-a trimis la maculatură, din cauza lipsei de cerere; când a aflat despre soarta cărții sale, iritat, Schopenhauer i-a scris acestuia: „Operele de acest gen sunt ca o oglindă. Dacă un măgar se privește în ea, nu se poate aștepta să se vadă un înger”.
Cu toate acestea, el nu s-a descurajat, nu și-a pierdut niciodată încrederea în sine, fiind convins că orice valoare are nevoie de mult timp spre a fi validată, că, în literatură, soarta lucrurilor bune este să fie recunoscute abia într-un târziu și de aceea, el nu scrie pentru contemporanii săi, nici pentru compatrioții săi, el scrie pentru umanitate. A fost pe deplin convins de valoarea sistemului său, spunând că „va veni timpul în care cel ce nu va şti ce anume am spus eu cu privire la un anume lucru, va fi considerat pur şi simplu un ignorant”.
Schopenhauer a fost un gânditor nonconformist și incomod, de o sinceritate cinică, brutală, dezarmantă, care n-a fost niciodată pe placul spiritelor mărginite, filistine. El a trăit decenii întregi în obscuritate, dar niciodată n-a fost în stare să-și potolească setea de celebritate, niciodată nu și-a putut stăpâni iritarea că e ignorat; căuta regulat în ziare și reviste o menționare, de orice fel, a lui, sau a operei sale, iar atunci când era plecat din țară, punea pe altcineva să facă asta în locul lui.
Apoi, spre sfârșitul vieții sale, când începuse deja să se resemneze cu ideea că nu va cunoaște gloria mult visată în timpul existenței sale pământești, s-a întâmplat un lucru care părea imposibil chiar și de gândit; ultima sa carte – „Parerga și Paralipomena” – publicată în 1851, cu nouă ani înainte să moară, a reprezentat un succes apoteotic și îi aduce instantaneu celebritatea. O generație mai tânără îi descoperă opera și o recunoaște ca fiind adevăr, acordând acum atenţie, retrospectiv, şi cărţilor sale din tinereţe; se produsese o schimbare, oamenii experimentaseră între timp suficiente suferințe pentru a realiza că Schopenhauer nu era pesimist, ci era corect.
În curând, cuvintele lui Schopenhauer erau pe buzele tuturor germanilor educați, întreaga țară este cuprinsă de febra ideilor marelui filosof; apar recenzii uluitoare în Anglia, Franța, Italia, Germania, universitățile încep să predea opera lui, societățile academice se oferă să-l primească printre membrii lor de onoare, scrisori apologetice sosesc la poștă, cărțile lui anterioare sunt publicate în tiraje amețitoare și reapar în librării, oamenii din oraș îl salută pe stradă, iar pudelii asemănători cu cel al lui Schopenhauer se vindeau ca pâinea caldă la magazinele de animale.
Extazul și încântarea lui Schopenhauer erau de nedescris, el exprimându-și speranța că „soarele de dimineață al celebrității mele va auri cu primele sale raze seara vieții mele, împrăștiindu-i posomoreala”.
Schopenhauer este povestea unui bărbat care a ales singurătatea în locul compromisului, care a construit o filosofie pornind de la izolare și care a înțeles ceva crucial despre relația dintre inteligență și conexiunea socială, ceva inconfortabil, ceva ce majoritatea oamenilor nu vor să recunoască. Astăzi, perspectivele sale despre izolarea oamenilor inteligenți, despre cei care gândesc cel mai profund la existență, par mai relevante ca niciodată; ei sunt în permanență înconjurați de oameni, dar totodată, cufundați într-o singurătate abisală. Germanul credea în compasiune din punct de vedere filosofic, susținând că recunoașterea suferinței comune este baza eticii, dar nu putea simți compasiune pentru majoritatea indivizilor, deoarece le vedea prea clar defectele; iubea umanitatea în abstract, în timp ce îi disprețuia pe oameni în special.
Deși întreaga viață se bucurase de o sănătate de fier, în ultimul an se simțea slăbit și prevăzuse venirea morții sale; pe 9 septembrie 1860, Schopenhauer se îmbolnăvește grav și se confesează prietenului și viitorului său biograf, Wilhelm Gwinner, fiindu-i teamă nu de moarte, ci de a nu fi îngropat de viu. Îi cere acestuia ca, atunci când va veni momentul, să amâne cu câteva zile înmormântarea, lucru care se și întâmplă. Arthur Schopenhauer este găsit mort în dimineața zilei de 21 septembrie 1860, în locuința sa din Frankfurt pe Main, la vârsta de 72 de ani; era așezat în canapea, ca și cum ar fi dormit, cu un zâmbet pe chipul său, ca o acceptare a sfârșitului. Medicul chemat de menajeră nu poate decât să constate decesul, moartea sa fiind descrisă ca una liniștită, survenind probabil în urma insuficiențe cardio-respiratorii, cauzată de o pneumonie.
A fost înmormântat cinci zile mai târziu, sub o placă de marmură neagră, pe care a dorit să fie scris doar: Arthur Schopenhauer! Nici anul nașterii, nici anul morții…doar numele său, nemuritor! Întrebat odată unde ar dori să fie înmormântat, el a răspuns: îmi este indiferent, posteritatea mă va găsi!
Arthur Schopenhauer a schimbat pentru totdeauna harta intelectuală a lumii occidentale. Friedrich Nietzsche, Albert Einstein, Ludwig Wittgenstein sau Emil Cioran în gândire; Lev Tolstoi, Marcel Proust sau Thomas Mann în literatură; Carl Gustav Jung și Sigmund Freud în psihologie; Johannes Brahms și Richard Wagner în muzică — sunt doar câteva dintre marile spirite asupra cărora a exercitat o influență profundă.
Însă cea mai stranie și poate cea mai paradoxală influență a lui nu s-a exercitat asupra unui om, nici asupra unui domeniu al științei sau al artei și nici măcar asupra unei epoci, ci asupra unui popor întreg. Acesta este poporul român!
Luceafărul
Tulburător de frumos, cuceritor, cu un zâmbet liniștitor și molipsitor, fumător înrăit și mare amator de cafea neagră, era, înainte de toate, un om blând, care răspândea în jurul lui o căldură rară; avea o carismă ieșită din comun, era imposibil să intre într-un loc fără ca prezența sa să atragă toate privirile, chiar și ale celor care nu-l cunoșteau.
Dar, peste toate acestea, ceea ce impresiona cel mai mult la el, era vocea, o voce de aur, cristalină, cu o limpezime aproape ireală; cânta dumnezeiește. De multe ori, la câte un chef, îi acompania pe lăutari ore în șir — uneori o noapte întreagă — fără să răgușească. Petrecăreț fără margini, contemporanii săi spuneau că ți-ai fi dat și cămașa de pe tine doar ca să-l auzi cântând. Ar fi putut fi, fără nicio îndoială, un mare solist vocal.
Era plăcut în societate, dar nu un vorbitor compulsiv, dimpotrivă; prefera să asculte, pentru a înțelege în profunzime, mai degrabă decât să vorbească doar de dragul de a-și expune opinia. Nu era un răzvrătit sau un revoluționar — decât în poezie și în publicistică; în viața de zi cu zi era retras, tăcut, profund gânditor. Avea convingeri politice puternice, dar rareori ridica tonul — și atunci, aproape exclusiv, când venea vorba despre acei politicieni români nevolnici, pe care îi disprețuia visceral.
Cunoștea mai multe limbi străine, dar stăpânea cu adevărat cinci: germana, franceza, italiana, greaca și latina — instrumente prin care își rafina gândirea și își adâncea cultura.
Mihai Eminescu (1850 – 1889) a văzut lumina zilei într-o familie înstărită, conectată la înalta aristocrație a României, tatăl său fiind administratorul moșiilor celui mai mare boier din Moldova. Al șaptelea dintre cei unsprezece copii, el avea să devină cel mai mare poet pe care l-a dat și, probabil, îl va da vreodată pământul românesc. Prin opera sa, Eminescu a produs o adevărată revoluție în literatura română — un salt calitativ uriaș, care a deschis perspective nebănuite până atunci. A pătruns, ca nimeni altul, în esența lucrurilor și a găsit, cu o precizie aproape miraculoasă, acel cuvânt în același timp înaripat și dens, capabil să exprime absolutul.
Simbol al spiritului românesc, cu o zi de naștere aleasă de Parlamentul României drept Ziua Culturii Naționale, Eminescu nu este doar poetul suprem, ci și unul dintre cei mai mari gânditori și jurnaliști ai noștri. Prin profunzimea, amploarea și forța analizelor sale din sfera politică, socială și culturală, el rămâne, fără exagerare, cel mai important publicist din istoria României. Activitatea sa jurnalistică a fost copleșitoare. Temele politice domină net articolele sale, depășind cu mult preocupările culturale; scrisul său era incisiv, tăios, lipsit de compromisuri — o conștiință lucidă într-o epocă tulbure.
Convingerile politice puternice ale lui Mihai Eminescu au fost fundamentate pe o gândire conservatoare, cristalizată în perioada în care a activat ca jurnalist la ziarul „Timpul” (organul de presă al Partidului Conservator), al cărui redactor-șef și apoi prim redactor a fost, precum și ca membru al societății „Junimea”; fidel partizan al boierimii, el n-a avut nicio clipă vreo simpatie pentru anarhism sau socialism.
Actualul președinte al Partidului Social Democrat, un politician tânăr, elegant, dinamic și prezentabil, probabil în semn de respect pentru orientarea politică a lui Mihai Eminescu, a schimbat recent statutul PSD din partid progresist în partid conservator — o promisiune în plus făcută membrilor PSD care l-au votat președinte în unanimitate, că va impulsiona principala formațiune politică a țării spre promovarea valorilor naționale, religioase și tradiționale ale poporului român.
Om respectabil, bărbat de cuvânt cu principii solide, într-o declarație pentru G4Media făcută în urmă cu puțin timp, cu seninătatea impasibilă a unui faraon egiptean, a spus că, odată ajuns premier conform acelei „rotative guvernamentale” atât de dragă cuplului politic (heterosexual) PSD-PNL, se va preocupa ca în Parlamentul României să fie votată de îndată legea privind recunoașterea căsătoriilor gay, adică a căsătoriilor între persoane de același sex (indiferent de sex) și că el nici măcar nu poate înțelege cum de este posibil ca până în ziua de azi să nu existe deja o asemenea lege, dată poporului român, care, probabil, o aștepta de multă vreme, cu un interes nedisimulat. În sprijinul acestei gândiri deschise și chiar puțin progresiste (sic!), președintele PSD a afirmat că cei cu alte preferințe sexuale au exact aceleași drepturi ca toți ceilalți cetățeni români (prin urmare, vor putea adopta și copii) și trebuie evitată o posibilă condamnare a României la CEDO (Înalta Poartă), în cazul în care homosexualii vor fi discriminați din acest punct de vedere. Dar — breaking news — deoarece Parlamentul European tocmai ce a adoptat o rezoluție prin care solicită statelor membre recunoașterea completă a femeilor „trans” ca femei, ar fi recomandabil ca acest lucru să intre de asemenea în vizorul președintelui PSD, pentru ca legea de sorginte net conservatoare pe care o dorește votată, să fie cât mai completă, cât mai cuprinzătoare.
Nu există absolut nicio îndoială că parlamentarii PSD vor respecta, ca de fiecare dată, cu o disciplină de fier, decizia președintelui lor. Pentru că, în România, partidul este o ficțiune, iar parlamentarul — o anexă; nu contează numele formațiunii, nu contează oamenii, nu contează doctrina, mecanismul este același. Felul în care au fost votate, de-a lungul timpului, legi cel puțin discutabile spune totul. Nu conștiința dictează votul, nu interesul public, nu responsabilitatea — ci frica; frica de a nu fi chemat, ulterior, la cabinetul președintelui, pentru acea „discuție amicală” care, în realitate, nu are nimic amical. În Parlamentul României, votul nu mai este un act de reprezentare, el este un reflex de supunere.
Bineînțeles că și colegii lor din „Monstruoasa Coaliție” vor proceda identic: vor vota exact cum li se ordonă. Pentru că, în România de astăzi, partidele politice nu mai sunt demult ceea ce pretind a fi, nu mai sunt structuri ideologice, nu mai sunt comunități de convingeri, ci simple grupări organizate în jurul unor interese meschine, personale, mărunte. În fruntea lor nu stau lideri politici, ci veritabili stăpâni, președinți de partid a căror autoritate ar face să pălească de invidie până și conducătorii absoluți ai Egiptului Antic — acei intermediari între oameni și divinitate, pe care istoria i-a numit faraoni.
Pentru acești oameni — care au condus și conduc în continuare România —, granița dintre stat și partid a dispărut de mult. Țara se confundă cu partidul, iar partidul cu propria lor persoană; totul se reduce la voința lor — este o putere absolută, de esență faraonică.
Iar această putere, în mod paradoxal, creează și puntea către o dezbatere care, în mod normal, ar trebui să fie una profundă și responsabilă, nu una dictată de reflexe de obediență: legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex. Istoria ne oferă, chiar și aici, o ironie subtilă. Prima însemnare despre un cuplu homosexual provine din Egiptul antic și face referire la doi manichiuriști la curtea faraonului Nyuserre Ini, pe nume Khnumhotep și Niankhkhnum, care au trăit între anii 2380–2320 î.Hr.; în mormântul lor comun, cei doi sunt pictați atingându-și nasurile, aceasta reprezentând cea mai intimă poziție în arta egipteană.
Cât de mari trebuie să le fie interesele personale, încât legile votate de onorabilii noștri parlamentari să deschidă larg porțile României unor companii străine, plătite cu sute de milioane de euro din bani publici, pentru a ne construi drumuri? Și nu orice drumuri — ci unele care, la niciun an de la inaugurare, încep deja să cedeze. Exemplul Drumului Expres Craiova–Pitești este grăitor: asfalt crăpat, denivelări, maluri surpate, restricții de viteză de 60 km/h pe porțiuni întregi. O infrastructură nouă care arată, în unele locuri, ca una abandonată, un drum care, în loc să ofere siguranță, devine un pericol real pentru șoferii români, un drum încredințat de către politicienii noștri unor străini care excelează în cu totul alt domeniu „strategic” — cel al baclavalelor, sarailiilor și rahatului cu fistic. Nu mai este vorba doar despre incompetență, nu mai este vorba doar despre prostie. Este, deja, un sistem; un sistem în care banii pleacă, lucrările cedează, iar responsabilitatea dispare. Un sistem în care eșecul nu mai este excepția, ci regula, un sistem în care nimeni nu plătește, dar toată țara pierde.
Și, peste toate, cu o seninătate cinică, aproape sfidătoare, ni se spune că „nu mai suntem capabili”. Cine spune asta? Politicienii noștri o spun, adică exact cei care au distrus capacitatea; ei, care au înlocuit competența cu obediența, construcția cu simulacrul, răspunderea cu impunitatea, vin astăzi să ne explice că problema suntem noi. Nu! Problema nu este poporul care a construit, problema este clasa politică care a învățat doar să consume.
România este ţara în care s-au realizat unele dintre cele mai mari proiecte din lume, inginerii români excelând în privinţa amenajărilor hidroenergetice, construcţia de drumuri şi de clădiri; ei au tăiat munții pentru a construi Transfăgărășanul — un drum care nu este doar infrastructură, ci o declarație de forță, ei au ridicat cea mai mare clădire administrativă din lume, pe lângă care Pentagonul pare un pistol cu apă; inginerii români, care au demonstrat că putem construi nu doar pentru noi, ci pentru lume, astăzi sunt puși în situația absurdă de a li se explica, cu un aer doct, că nu mai știu să toarne asfalt fără ca el să crape după primul îngheț.
Nu, nu este o problemă de capacitate, nu este o problemă de tehnică sau de resurse, problema este voința, problema este caracterul, problema este că, în loc să ne alegem constructorii după competență, îi alegem după interese, în loc să construim pentru viitor, construim pentru comisioane. Iar rezultatul este vizibil: drumuri care cedează mai repede decât promisiunile electorale.
Dar poate că nu acesta este cel mai grav lucru. Cel mai grav este că ni se cere să acceptăm această stare ca fiind normală. Să nu mai comparăm, să nu mai întrebăm, să nu mai cerem socoteală, să uităm cine am fost. Pentru că un popor care uită că a putut construi Transfăgărășanul va ajunge să creadă că nu este în stare nici măcar să repare un drum expres. Și atunci, nu doar asfaltul se crapă – se crapă conștiința!
Pentru a nu pierde această putere aproape divină, creatoare de dependență absolută, de privilegii nemaiîntâlnite, cuprinși de o frică paralizantă, întreaga pleiadă de premieri plini, președinți, în același timp, ai partidelor care au guvernat țara în ultimele două decenii, au tergiversat rezolvarea celei mai importante probleme naționale cu care se confruntă țara noastră, și anume reforma administrativ-teritorială a statului român.
În viziunea președinților PSD-PNL – al căror inconștient rezonează la ideea de a fi avatarii unor faraoni – ei sunt statul român și consideră că nu este deloc în interesul lor personal să se reformeze pe ei înșiși; ei nu acordă nicio importanță faptului că societatea, statul, națiunea constituie singurul cadru posibil de manifestare a indivizilor, a cetățenilor și de aceea ele sunt prioritare în fața oricăror alte interese, fie ele individuale, de grup sau de partid politic. Faraonii dâmbovițeni au ales să lase România fără apărare în fața gravelor provocări care se profilează în viitorul apropiat, au ales să transfere povara datoriilor uriașe pe care le-au făcut cu nepăsare și inconștiență în numele țării, pe umerii copiilor noștri și a copiilor copiilor noștri.
Reorganizarea administrativ-teritorială a României este adevărata reformă fără de care nu se va schimba nimic fundamental; ea este esențială pentru modernizarea statului, creșterea eficienței serviciilor publice și redarea și consolidarea încrederii cetățenilor în instituții. Toate țările din jurul nostru au făcut această reformă cu mulți ani în urmă și au redus risipa de bani, de resurse umane, numai distinșii noștri politicieni au dovedit o neputință marcată, subjugată de interese personale. Suntem țara cu cea mai mare densitate de primari raportată la numărul de locuitori din Europa, având un primar la 6000 de locuitori; prin comparație, bulgarii au un primar la 24000 de locuitori, iar Polonia, un primar la 15000 de locuitori.
„Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” M. Eminescu
Influența exercitată de creația literară și de personalitatea lui Mihai Eminescu asupra culturii și civilizației românești, asupra însăși mentalității poporului nostru, este uriașă — imposibil de comparat cu orice alt fenomen din spațiul nostru cultural.
Poetul național nu a fost însă doar un creator de frumusețe, ci și un spirit profund, preocupat de filosofie, domeniu care răspundea setei sale neostoite de cunoaștere, dorinței de a pătrunde sensul ultim al existenței. Prin el, literatura română a fost deschisă către orizontul filosofic: către marile idei, către înălțimile și adâncimile gândirii universale. Această vocație a fost remarcată și încurajată de Titu Maiorescu, ministru al Instrucțiunii Publice, care a insistat ca Eminescu să-și finalizeze doctoratul și să ocupe catedra de filosofie a Universității din Iași — un proiect care, însă, nu s-a mai împlinit.
Cu toate acestea, Eminescu nu a fost un filosof în sensul riguros al termenului. El nu a construit un edificiu conceptual propriu, închis și coerent, asemenea marilor sisteme filosofice. Gândirea sa rămâne, mai degrabă, o meditație poetică și un dialog profund cu ideile lui Arthur Schopenhauer, pe care le-a asimilat, reinterpretat și transfigurat în limbajul inconfundabil al poeziei.
Blestemul lui Schopenhauer: metafizica renunțării
Mihai Eminescu a luat contact cu filosofia germană la Viena, ca student al Facultății de Filozofie și Drept; la acel moment, operele lui Arthur Schopenhauer se bucurau de o mare popularitate și era firesc ca el să se arunce cu nesaț asupra lor, aprofundându-le cu toată perspicacitatea și seriozitatea care-l caracterizau. Admiraţia poetului pentru Schopenhauer a fost atât de puternică, încât s-a transformat într-o adevărată obsesie ideologică excluzivă, socotind de-a dreptul o profanare ca numele acestuia să fie pus alături de cel al lui Hegel, Fichte, Hartmann sau toți ceilalți. Arthur a fost pentru Mihai un adevărat magister vitae, filosoful inimii sale, un mare şi nepreţuit stimulent, rămânând, fără nicio îndoială, cel mai aproape de sufletul şi spiritualitatea poetului nostru; ideile filosofice ale germanului au avut o importanţă covârşitoare pentru gândirea eminescienă, putând compara — până la un punct — influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu cu cea a lui Kant asupra lui Schiller, un clasic al poeziei germane. Friedrich von Schiller, adept fervent al lui Immanuel Kant, căuta să exprime în operele sale poetice ideile teoretice ale marelui filosof, lucru pe care i-l reproșează la un moment dat Karl Marx, acesta spunând că nu este o metodă fericită de a deveni, într-o operă poetică, un simplu difuzor de idei.
Pesimismul schopenhauerian a cuprins în totalitate gândurile lui Mihai Eminescu, a fost sădit adânc în sufletul lui, făcându-i pe colegii săi de studii să-l numească pe acesta un „pesimist incorigibil”. Opera eminesciană este străbătută în întregime de idei şi imagini schopenhaueriene, ca și cum Luceafărul ar fi băut filozofie germană dintr-un potir poetic; în poeziile lui, în scrierile sale literare și politice, urmele gânditorului german se întâlnesc la fiecare pas, acesta fiind un adevărat ghid filozofic pentru geniul român. Unele dintre cele mai cunoscute poezii eminesciene sunt de fapt o transpunere în versuri a filosofiei lui Schopenhauer. Eminescu nu doar că a fost modelat de o cultură străină, a cărei limbă o vorbea la perfecție — cultura germană — dar, caz de excepţie pe plan universal, o remodelează în tiparele culturii noastre naţionale, o topește în substanța limbii române, în imaginarul nostru, în melancolia noastră istorică. Poetul nepereche al literaturii române a transferat imaginea geniului schopenhauerian în propriul său destin, un geniu creator, dar uneori neînțeles și adesea marginalizat, similar cu soarta multor elite românești sau chiar a poporului nostru, pe plan european.
Luceafărul a preluat ideile despre Voință ca forță cosmică oarbă, despre suferința inerentă existenței, despre deziluzie și a integrat pesimismul schopenhauerian, adaptându-l contextului românesc. Prin intermediul lui Mihai Eminescu, filosofia pesimistă a lui Schopenhauer a coborât din bibliotecile Europei în însăși structura mentală a unei națiuni, nu doar în literatură, nu doar în cultură, ci în modul nostru de a privi lumea, istoria și propriul destin.
Eminescu nu a fost doar un cititor al lui Schopenhauer, el a fost, în spațiul românesc, marele lui traducător spiritual. Prin el, ideea schopenhaueriană a lumii ca voință oarbă și suferință inevitabilă a pătruns în sensibilitatea noastră colectivă, modelând o anumită formă de luciditate tragică, de melancolie istorică și de neîncredere în progresul uman. Astfel se explică poate, de ce dintre toate popoarele Europei, românii par uneori să privească existența cu o gravitate aproape metafizică, ca și cum ar purta în adâncul conștiinței lor o intuiție a zădărniciei universale.
În acest sens, influența lui Schopenhauer asupra României nu este doar culturală, ea este de natură epigenetică, transmisă din generație în generație prin limbaj, literatură, educație și memorie colectivă.
Universul lui Mihai Eminescu — acest „mit fundamental al culturii naționale” — este dominat de iubire imposibilă, timp ostil, istorie ca povară, geniul condamnat la singurătate, lumea ca farsă cosmică; la el speranța nu este motorul lumii, progresul nu există, viitorul nu e promisiune, ci iluzie; aceasta este filosofia poetului nostru național. El a transformat pesimismul într-o estetică națională, iar neputința în destinul nostru ca popor; suferința a devenit noblețe, replierea — profunzime, iar inacțiunea — superioritate morală. Românii au interiorizat, prin Eminescu ideea că lumea este strâmbă din naștere, că lupta este zadarnică, că marile transformări sunt imposibile iar suferința este stare naturală — de aici decurge o națiune care se plânge magnific, dar acționează rar.
La Eminescu geniul nu schimbă lumea, ci o plânge, istoria nu este cucerită, ci este contemplată, viitorul nu este construit, este regretat anticipat. Așa s-a născut românul „lucid”, care știe că totul e pierdut, dar nu face nimic tocmai pentru că știe; românul care disprețuiește succesul ca fiind vulgar, care vede în voință o formă de prostie și care preferă să piardă frumos, decât să câștige brutal. Un singur lucru nu disprețuiește românul, deși numai prin dispreț ar putea să învingă acest lucru, care-l apasă și îl strivește până la refuz: soarta! Albert Camus spunea că nu există soartă care să nu poată fi învinsă de dispreț. Dar românul este, din păcate, incapabil de acest sentiment, este incapabil de dispreț.
Partea care îi revine lui Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii române”, în construcția spirituală a poporului nostru este atât de mare și hotărâtoare, încât maestrului său și educatorului său, Arthur Schopenhauer i se cuvine pe drept, prin ricoșeu cultural, titlul de filosof național al românilor — nu prin decret, nu prin lege și nici prin vot, ci prin structura profundă a sensibilității noastre colective. El are întâietate în țara noastră față de oricare alt filosof străin sau român și înainte de a aparține altora, ne aparține nouă; Schopenhauer l-a plămădit pe Eminescu, iar Eminescu, pe noi. Niciun popor din lume, nici germanii și nicio altă cultură sau civilizație nu poate face dovada unei atât de mari intimități cu Arthur Schopenhauer, ca noi, românii. Fără a vorbi limba noastră, deși cunoștea 12 limbi clasice și moderne,Arthur Schopenhauer a devenit filosoful național al României.
România de astăzi nu este un accident sau o metaforă forțată, ci o linie de descendență culturală; ea și-a ales, instinctiv, drept reper suprem, un poet al melancoliei metafizice, nu al expansiunii, nu al cuceririi sau al construcției, iar această alegere spune deja enorm despre noi. De aceea România arată așa, de aceea nu este respectată de nimeni, invidiată de nimeni, temută de nimeni; nu pentru că românii ar fi proști, nu pentru că ar fi incapabili, ci pentru că au fost formați să creadă, în adâncul lor, că lumea este pierdută din start. Iar o națiune care crede asta nu mai cucerește nimic — nici teritorii, nici piețe, nici viitor, ea doar supraviețuiește poetic.
Poporul nostru și-a însușit cu stoicism sfatul care decurge natural din filosofia lui Schopenhauer și anume că pentru a ne face viaţa suportabilă, este suficient să urmărim lipsa durerii, a frustrării, a nemulţumirii și să nu mai „Căutăm fericirea” precum americanii, pentru că ea și-așa nu există; cu alte cuvinte, trebuie să avem aşteptări extrem de mici, să urmărim eliminarea completă a voinței, deoarece ea reprezintă răul absolut. Alte popoare au citit filozofie ca să guverneze mai bine, noi am citit-o ca să ne justificăm de ce nu guvernăm deloc; am transformat pesimismul în identitate, iar melancolia în politică de stat, ne-am ales eroii dintre cei care au suferit cel mai frumos, nu dintre cei care au învins, am confundat profunzimea cu paralizia și inteligența cu resemnarea.
România este singura țară din lume care are un filosof național ce nu face parte din corpul poporului său, ba mai mult, care, deși a colindat prin toată Europa, nu a pus niciodată piciorul pe pământ românesc.
Filosoful național
Schopenhauer ne-a lăsat moștenire o filozofie a eșecului ontologic – lumea nu este perfectibilă, voința este oarbă, suferința este regula, iar fericirea este o eroare statistică. Omul nu cucerește, ci suportă, nu construiește, ci se retrage, nu învinge, ci învață să-și amorțească dorințele. Această gândire, profundă și coerentă în sine, devine toxică atunci când cade pe un popor aflat la periferia istoriei. Pentru Germania, Schopenhauer a fost o excepție neglijabilă, a fost ceva de care ea nu s-a împiedicat în drumul său spre cucerirea economică — și nu numai — a lumii. Pentru România, Arthur Schopenhauer a devenit însă o normă psihologică; el nu ne-a învățat cum să schimbăm lumea, ci cum să ne împăcăm cu eșecul ei. A fost filosoful perfect pentru un popor obosit înainte de a lupta.
Arthur nu este un filosof al speranței, al credinței în propriile capacități, ci filosoful voinței oarbe, al suferinței ca lege cosmică, al existenței ca accident nefericit. Pentru el viața este durere, fericirea este absența temporară a durerii, omul este prizonierul impulsurilor sale, istoria nu are sens; nu există mântuire colectivă, nu există progres real, nu există paradis pe pământ. Există doar supraviețuire lucidă și resemnare inteligentă, adică exact materia primă din care este făcut temperamentul românesc profund. Nu întâmplător nu construim pe termen lung, nu menținem proiecte și abandonăm ușor.
De la poezie la politică: drumul direct
Situația dezastruoasă în care se găsește România astăzi nu este cauzată, surprinzător, de clasa politică românească, ci este efectul unui tandem genial, format din Arthur Schopenhauer și Mihai Eminescu, adevăratul și singurul responsabil de mentalitatea de învins perpetuu a românului.
Politicianul român tipic nu este ticălos în sens grandios, nu este un demon, ci, mult mai grav, el este un funcționar al nimicului; nu vrea să schimbe lumea, nu vrea să se complice, nu vrea glorie istorică, vrea doar un mandat liniștit, în care, dacă filosofia lui morală îi permite (și de obicei, da), să fure…să fure cât mai mult, de nu mai e loc în închisori pentru ei, iar mandatele de arestare internaționale au ajuns o banalitate. Iar aceasta nu este doar slăbiciune morală, din păcate, ci este o consecință culturală.
Politicianul român nu este un trădător genial, ci un eminescian mediocru cu acces la buget; el nu are voință, ci fatalism, nu are proiect, ci lamentație, nu are strategie, ci metafizică.
De ce nu avem conducători adevărați? Pentru că i-am învățat, timp de un secol, că voința e rușinoasă. De ce nu avem construcție? Pentru că am sacralizat contemplația. De ce nu avem forță? Pentru că ne-am convins singuri că lumea este o greșeală și că a vrea ceva de la ea este indecent.
Ronald Reagan, președintele american care a distrus imperiul răului – Uniunea Sovietică – spunea că sărăcia unui popor este cea mai corectă pedeapsă pentru prostia lui.
România nu are doar un stat foarte sărac – crunt îndatorat la străini de distinșii noștri politicieni – care administrează un popor sărac, batjocorit de proprii săi aleși democratic, proprietar încă, al unei țări foarte bogate, mai grav este că România reprezintă o țară filosofic resemnată. Un popor educat, generație după generație să fie prost, într-un orizont cultural dominat de pesimism metafizic, va produce inevitabil conducători fără apetit pentru măreție, elite fără instinct de construcție, politicieni fără viziune istorică. Clasa politică românească nu este doar coruptă, ea este mică în ambiție – nu visează imperii economice, nu visează industrii globale, nu visează autonomie strategică. Ea visează exclusiv la cum să-și gestioneze supraviețuirea la putere. Nu suntem săraci pentru că am fost jefuiți, suntem săraci și slabi pentru că am fost convinși că a vrea este inutil; exact filosofia lui Schopenhauer, tradusă în administrație publică. Iar acesta este cel mai greu blestem: nu cel al istoriei, ci cel al ideilor greșit înțelese.
Principiul rațiunii suficiente
Legătura dintre Mihai, Arthur și poporul român constă în faptul că Eminescu, profund influențat de filosofia germanului, a tradus-o (la propriu și la figurat) în limbajul și spiritul românesc, a transpus aceste concepte, integrând pesimismul, meditația metafizică și tema geniului neînțeles în opera sa, care, la rândul ei, a devenit un reper fundamental al culturii și identității poporului român, reflectând și universalizând trăirile profunde ale acestuia. Poetul fără de pereche a transformat filosofia apostolului pesimismului într-o filosofie a existenței naționale, făcând din opera sa o oglindă a sufletului românesc, marcată de o profunzime metafizică unică.
„A exista înseamnă a suferi!” M. Eminescu
Conform principiului rațiunii suficiente, există o cauză care stă la baza situației dezastruoase în care se găsește poporul român acum, iar această cauză nu trebuie căutată niciunde altundeva, decât în poetul nostru național. Eminescu este genial. Eminescu este imens, este o valoare națională intangibilă, o valoare universală a umanității. Dar alegerea lui ca ax central exclusiv al identității noastre simbolice a avut un cost. Am ales frumusețea tristeții, nu forța construcției, profunzimea durerii în loc de disciplina edificării. România nu suferă doar de corupție, nu suferă doar de incompetență; România suferă de filosofie greșită. Când filosoful tău național este Schopenhauer, nu vei produce o națiune de constructori, ci o națiune de comentatori ai propriei suferințe.
Diferența dintre România și marile puteri europene nu constă decât într-un singur lucru, în rest oamenii sunt aceiași peste tot: în filosoful pe care l-au ales ca mentor național, în filosofia pe care au ales-o ca mod de viață.
Germania i-a ales pe Kant și Hegel și a devenit un stat al ideii, al sistemului. Franța l-a ales pe Descartes și a devenit un stat al rațiunii organizate. Anglia l-a avut pe Locke – a devenit un stat al contractului și instituției.
Iar România l-a ales pe Arthur Schopenhauer și a devenit un stat al resemnării elegante.
Nu politicienii sunt adevărații vinovați. Ei sunt doar executanți mediocri ai unei stări mai vechi, mai adânci, mai perfide. Nici corupția, nici sărăcia, nici trădările nu explică singure dezastrul românesc. Cauza adevărată stă mai sus — în cerul ideilor, în două nume sacralizate până la orbire: Arthur Schopenhauer și Mihai Eminescu. Schopenhauer nu a vrut să distrugă România, iar Eminescu nu a intenționat să condamne un popor, dar împreună au provocat cea mai rafinată formă de catastrofă: un popor care înțelege totul și nu face nimic.
Schopenhauer și Eminescu au fost absolviți de istorie pentru că amândoi sunt prea mari pentru a fi acuzați; nu a existat și nu va exista niciodată un proces în care să fie judecați Schopenhauer și Eminescu. Ei trebuie totuși judecați, dar fără un proces; pentru că deși sunt vinovați, sunt niște vinovați fără vină.
Tratamentul poporului român constă în schimbarea modului în care este învățat, motivat, obligat să privească măreția ca pe ceva care i se cuvine de drept, în schimbarea concepției despre viață, în schimbarea filosofului național al României. Schimbarea lui Arthur Schopenhauer!
„Orice plăcere și orice fericire sunt negative; suferința dimpotrivă este pozitivă. De aceea omul rațional nu ancorează în plăcere, ci în evitarea durerii.” Arthur Schopenhauer.
Soluția Eminescu
Cartea prestigiosului romancier și psihiatru Irvin D. Yalom, „Soluția Schopenhauer”, poate funcționa ca un antidot pentru individ: ea te învață cum să-ți administrezi suferința, cum să-ți domolești dorințele ca să nu te sfâșie. Pentru om, Schopenhauer poate fi o igienă a lucidității; pentru un popor, însă, el devine o otravă lentă: o filosofie a renunțării, ridicată la rang de destin. Pentru că între cele două situații, există o diferență simplă și rațională: ceea ce te ajută să înduri viața, nu te ajută să construiești o țară. Un om poate supraviețui micșorându-și voința, statul însă, dacă face același lucru, dispare definitiv din istorie, pentru că el trăiește din contrariul acestei formule: din voință, din proiect, din nerv, din continuitate. Un om poate fi mântuit prin retragere, în timp ce o națiune moare prin retragere. De aceea „Soluția Schopenhauer”, ca reflex colectiv, nu e soluție — e o capitulare cu stil, elegantă, dar totuși, o capitulare.
De aici decurge, natural, „Soluția Eminescu”: nu să-l negăm pe Eminescu, ci să-l recuperăm din anexarea lui schopenhaueriană, din rolul de preot al tristeții, altar al resemnării și să-l punem la locul lui firesc — ca motor al demnității și orgoliului național, al imaginației, al energiei de a vrea, forță poetică care trebuie să funcționeze ca un combustibil al unei națiuni ce trebuie să învețe să-și dorească mai mult, să îndrăznească imposibilul.
Trebuie să păstrăm din Eminescu ceea ce e generator de acțiune — claritate, critică, instinct de stat, rușine în fața nevolniciei și să îl redăm funcției lui reale: să ne ridice prin limbă, prin verticalitate, prin intoleranță față de mediocritate și totodată să refuzăm să mai facem din Schopenhauer o „religie” națională. Decuplarea celor doi mari oameni nu înseamnă cenzură și nu înseamnă arderea cărților — înseamnă o operație de igienă culturală.
Eminescu rămâne poetul nostru; Schopenhauer rămâne un mare gânditor. Dar România, ca proiect, nu mai are voie să-și ia instrucțiuni de viață din metafizica renunțării.
„Cultura este cea mai bună și sigură avere a unui popor.” M.Eminescu
PS
Cu siguranță că ministrul Culturii, András István Demeter, cunoaște acest lucru și de aceea și-a dorit cu ardoare acest post.
