La Croisette, celebra promenadă din Cannes, emblema de necontestat a Rivierei Franceze, este locul unde luxul, istoria, modernitatea și cinematografia se împletesc într-o poveste nesfârșită; întinsă de-a lungul plajelor aurii ale Mediteranei pe o distanță de 2.6 km, printre palmieri și hoteluri legendare, Croazeta devine, în fiecare lună de mai, podiumul natural al Festivalului de Film de la Cannes.
Aici, la o cafea pe terasa unuia dintre hotelurile de lux, aliniate asemenea unor nestemate ce scrutează marea de un albastru ireal, poți simți aceeași eleganță rafinată care fascina lumea încă din perioada interbelică.
La origine, ceea ce astăzi este sinonim cu rafinamentul absolut a fost doar un drum de coastă folosit în Evul Mediu; numele „Croisette” provine din provensalul crouseto (mică cruce), după o cruce de piatră care marca odinioară un capăt al drumului – înlocuită astăzi de un memorial discret, ca o reverență adusă timpului.
De la Croazetă la La Croisette – podul peste timp
În anii ’30, pe Croazetă fiecare plimbare era un spectacol, o probă supremă a eleganței; sub palmierii care foșneau discret în briza mediteraneană, domnișoare cu pălării largi și rochii vaporoase își plimbau grațios umbreluțele și fluturau cu grație evantaiele, în timp ce domnii în costume albe impecabile de in, cu pălării Panama, se opreau galanți în fața teraselor.
Croazeta nu era doar un bulevard, ci un salon uriaș în aer liber unde prestigiul social se măsura după eleganța ținutei și nonșalanța cu care comandai un aperitiv la un hotel de cinci stele, unde luxul nu era ostentativ, ci asumat cu naturalețe, unde lumea bună își arăta prestanța fără să epateze, cu un stil ca o datorie morală; era un club select al elitei unde nu contau banii, ci maniera, învăluită în parfumul discreției și al rafinamentului.
Pentru un dandy bucureștean, o plimbare pe acest bulevard însemna consacrarea supremă a bunului-gust; nu mergeai la cafenea pentru cafea, ci pentru a fi văzut, iar un cocktail comandat pe terasa unui hotel de pe Croisette era un gest aproape aristocratic. Nimic nu era mai prețios decât privirea aprobatoare a celor de pe terasă, o recunoaștere tacită a faptului că aparții lumii bune; eleganța construită, cultivată și întreținută cu religiozitate nu ținea doar de luxul vizibil – hoteluri scumpe, bijuterii, rochii haute couture – ci și de o anumită atitudine a locului, transmisă din generație în generație.
Eleganța care nu moare niciodată
Astăzi, aceeași promenadă, devenită oficial, cu respectul meritat, La Croisette, își păstrează farmecul, rămânând același templu al rafinamentului, dar într-o altă epocă, care respiră modernitate: cea a starurilor, a filmelor și a blițurilor.
Între hoteluri legendare și plaje private, vedetele Festivalului de Film de la Cannes defilează pe covorul roșu în rochii ale unor designeri celebri, sub ploaia de blițuri a fotografilor. La Croisette nu mai este doar un loc unde te întâlnești cu nobilimea europeană, ci și podiumul mondial al celebrităților; în locul aristocraților discreți, a doamnelor ce purtau perle și evantaie, vin acum producători de la Hollywood, miliardari din Silicon Valley și influenceri care transmit live de pe terasele luxoase.
Și totuși, când te plimbi pe sub palmierii perfect aliniați, în lumina caldă a după-amiezii, ai sentimentul că eleganța de altădată încă bântuie locul; aceeași briză mediteraneană, același foșnet al mării, aceleași clădiri albe cu balcoane decorate cu fier forjat – Croazeta trăiește în La Croisette, doar că își spune povestea în altă limbă.
Croazeta și La Croisette sunt, în fond, două fețe ale aceleiași medalii: eleganța. Prima, discretă și aristocratică; a doua, strălucitoare și globală. Dar esența rămâne aceeași – un loc unde nu mergi doar ca să vezi marea, ci să fii parte dintr-o legendă; și poate că în serile liniștite, când agitația se risipește și lumina apusului se joacă pe zidurile albe, un dandy interbelic, cu pălăria lui Panama imaginară, își plimbă spiritul nostalgic printre turiștii moderni.
Era o noapte caldă la Cannes; ploaia spălase praful de pe Croisette, iar luna se reflecta în asfaltul umed ca un diamant alburiu. La miezul nopții, un Rolls-Royce negru s-a oprit în fața Hotelului și șoferul a coborât în grabă să deschidă portiera. Din mașină a coborât o femeie cu o rochie lungă de mătase roșie, iar fotograful care a surprins momentul scria a doua zi în ziarul local: „Cannes-ul a tăcut o secundă când ea a intrat în Hotel.”
Așa începeau toate poveștile mari pe Riviera Franceză – cu un pas peste covorul roșu, nevăzut al palatului Art Déco care, de aproape un secol, este locul unde visele, scandalurile și istoria se amestecă în cel mai dulce cocktail.
Povestea unui palat de pe Croisette, unde s-au scris iubiri, trădări și legende
Într-o dimineață de februarie 1929, la adresa 73, Boulevard de la Croisette, se inaugura în stil glamour Hotelul, o clădire albă, impunătoare, strălucind în soarele Mediteranei; Emmanuel Michele, fiul unui aristocrat sicilian, își împlinea astfel visul – să aibă un hotel-palat pentru regi, artiști și milionari rătăciți între lux și plictiseală.
Instantaneu, nou-venitul a devenit simbolul Cannes-lui, întruchipând arta de a trăi pe Riviera Franceză, fiecare popas aici fiind o imersiune în lumea luxului și a eleganței. Chiar în acel an, Prințul de Wales a închiriat un apartament pentru un an întreg, în timp ce maharajahii închiriau etaje întregi pentru sejurul lor; Karan Singh, fiul Maharaja Hari Singh, ultimul rege al Jammu și Kashmir, chiar s-a născut în Hotel, în timp ce familia sa își petrecea vacanța la Cannes.
Hotelul devenea astfel cel de-al treilea hotel-palat din Cannes (după Carlton și Majestic), dar cel mai luxos și de departe, preferatul lumii bune; o nouă eră de petreceri fastuoase, concursuri de pin‑up și expoziții de automobile americane pe Croazetă urma să înceapă.
Pe locul ales pentru noul hotel fusese inițial o vilă, denumită La Coquette, construită de aristocrații englezi în perioada de avânt imobiliar de la sfârșitul secolului XIX; în 1874, vila a fost cumpărată de Francisc II, regele în exil al Regatului celor Două-Sicilii, cel mai mare și mai bogat stat italian dinainte de unificarea Italiei, care o renovează și o redenumește Villa Marie-Thérèse, în cinstea mamei sale vitrege, Maria Tereza de Bourbon Două-Sicilii, moartă la vârsta de 42 de ani, la Cannes. În următorii 50 de ani, locul a devenit cel mai de interes punct de întâlnire al burgheziei din Cannes.
Folosindu-se de legăturile nobiliare, în septembrie 1927 Emmanuel cumpără Villa Marie-Thérèse de la prințul Alfonso, șef al Casei regale a celor Două Sicilii (mort la Cannes, în 1934 la vârsta de 93 de ani) și cum pe La Croisette începuseră să apară noi hoteluri, care mai de care mai frumoase, Emmanuel, președintele en titre al Société des Grands Hôtels de Cannes, a luat decizia să demoleze clădirea și să construiască cel mai mare și mai luxos hotel de cinci stele de pe Riviera Franceză; proiectul Art Deco a fost încredințat lui Charles Palmero, iar construcția lui a durat paisprezece luni.
„Bine ați venit”, spunea portarul cu mănuși albe, iar acest salut avea să devină, peste ani, sinonim cu intrarea într-o lume unde nimic nu era imposibil – de la un cocktail cu șampanie roz servit în miez de noapte, până la o escapadă secretă cu o prințesă sau o actriță hollywoodiană.
Hotelul nu era doar o bijuterie arhitecturală, ci și o saga a eleganței pe Coasta de Azur: aristocrație, vedete, jafuri și rezistență; colecții de artă contemporană, petreceri exclusiviste, vizionari din lumea filmului și advertising-ului creativ – toate compun un palmares extraordinar. Mai mult decât un hotel cu plajă privată și gastronomie Michelin, Hotelul simboliza spiritul complex și sofisticat al Cannes-ului, trecând legendele din era de aur a cinematografiei într-o realitate atemporală.
Anii nebuni – când Hollywoodul a cucerit Croisette
În anii ’50, când Festivalul de Film de la Cannes devenea cel mai râvnit eveniment din Europa, Hotelul era deja „cartierul general” al vedetelor de la Hollywood; unii jurnaliști scriau că „adevăratul festival începe în camerele de la Hotel, nu pe ecrane”.
Pe terasele largi ale hotelului, Rita Hayworth obișnuia să danseze desculță, iar un miliardar american, îndrăgostit până la obsesie, îi trimitea zilnic câte 100 de trandafiri roșii.
Orson Welles fuma trabucuri uriașe, povestind despre următorul său film, iar Charlie Chaplin, timid cum era, obișnuia să își petreacă serile într-un un colț discret al barului, privind fascinat la frumusețile anilor ’30; când a văzut-o pe Rita Hayworth, a ridicat discret paharul de coniac:
– „Nu știam că bei, Charlie…”
– „Nu beau. Mă prefac. La Hotel toți ne prefacem câte puțin.”
Și asta era, de fapt, magia Hotelului – toți erau actori, chiar și atunci când nu erau pe ecran.
În spatele ușilor închise ale suitei prezidențiale, Elizabeth Taylor capricioasă și strălucitoare, avea obiceiul să comande, prin telefon, diamante la ora două noaptea.
– „Îmi aduceți colierul cu diamante. Acum.”
– „Madame, bijutierul doarme…”
– „Atunci treziți-l. Sunt la Hotel.”
Și totul se întâmpla, pentru că la Hotel imposibilul nu exista.
Hotelul – Palatul care a salvat vieți în vremea morții
Dincolo de poveștile cu parfum de șampanie, dincolo de lux, Hotelul a cunoscut însă și umbrele istoriei; în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a primit inițial refugiați de la granița cu Italia, apoi ofițeri italieni și din noiembrie 1942, câteva etaje au fost rezervate pentru ofițeri din Wehrmacht și SS. După terminarea războiului, Hotelul a devenit sediul U.S. Air Force.
În anii ’40, La Croisette nu mai era paradisul bogaților, ci un coridor al fricii; tancurile Wehrmacht-ului treceau pe sub palmieri, iar luxul devenise doar o mască pentru spaima care bântuia Riviera. Totuși, în mijlocul acestui teatru al războiului, Hotelul avea să joace un rol pe care niciun scenarist n-ar fi îndrăznit să-l scrie: palatul opulenței devenise un refugiu secret pentru vieți aflate în pericol.
Emmanuel, un aristocrat rafinat, proprietarul hotelului, nu era un erou tipic; pasionat de arhitectură și de petreceri fastuoase, el fusese, înainte de război, prieten cu prinți, actori și mari industriași. Dar când trupele italiene, și apoi cele germane au ocupat sudul Franței, Emmanuel s-a schimbat și a decis să folosească hotelul ca bază clandestină.
Astfel, sub ochii ocupației, în spatele zâmbetelor diplomatice, împreună cu ginerele său, Thomas Kenny, ofițer canadian de informații și membru al Rezistenței, a organizat în secret evadarea unor piloți britanici doborâți; în camerele luxoase, cu candelabre și draperii grele, aceștia primeau uniforme false și erau trimiși apoi spre granița spaniolă.
De asemenea, familii de evrei erau ascunse în camerele de serviciu, unde portăreasa le ducea mâncare noaptea, mesaje codificate erau transmise prin bilețele strecurate în meniurile de la restaurant, iar planuri secrete erau ascunse în seifuri, sub podeaua sălii de bal La Palme d’Or.
Un chelner vechi povestea după război: „Ofițerii SS beau șampanie în salon, iar deasupra lor, în apartamentul 302, un pilot englez își cosea uniforma de ofițer francez. Era un teatru, iar Emmanuel era regizorul.”
Dar luxul avea un preț; pentru a ține hotelul „deschis” și sub aparențe normale, Emmanuel trebuia să trateze cu ocupanții germani.
Astfel, în timp ce ofițerii SS luau cina în saloanele Art Déco ale Hotelului, proprietarul, elegant ca întotdeauna, le zâmbea amical, ceea ce, după eliberarea Franței, i-a atras acuzații de colaborare cu inamicul de la dușmanii invidioși.
În decembrie 1944 este condamnat în lipsă la 20 de ani de închisoare pentru colaboraționism; imaginea lui era dintr-o dată distrusă, iar presa franceză titra: „Regele Croisettei s-a vândut ocupantului.”
Dar adevărul avea să iasă la iveală, deoarece el are o greutate pe care nicio minciună n-o poate falsifica; în 1949, într-un proces de apel răsunător desfășurat la Lyon, 30 de martori – printre care piloți britanici, membri ai rezistenței și evrei, au venit să depună mărturie despre viețile pe care le salvase, riscând totul.
Un pilot, cu lacrimi în ochi, a spus în sala tribunalului:
– „Dacă sunt viu, e pentru că Emmanuel mi-a dat cheia camerei sale și mi-a spus: «Nu ieși decât când îți spun eu.»”
Picanterii și scandaluri
Anii ’70 au fost explozivi; Hotelul era, cum spunea un jurnalist francez, „un palat al păcatelor elegante”.
Într-o noapte fierbinte de iulie, un celebru actor italian a fost surprins fugind în lenjeria iubitei sale pe scările de serviciu, în timp ce soțul încornorat urca, furios, cu pistolul în buzunar. Concierge-ul, obișnuit cu astfel de drame, i-ar fi deschis discret o ușă laterală, zâmbind complice: „Monsieur, data viitoare… mai multă discreție.”
În anii ’90, în timpul unei petreceri organizate de Naomi Campbell, o notorie colecționară de capricii, piscina hotelului a fost umplută cu… trandafiri roșii. Factura florilor a depășit 100.000 de dolari, dar cine ar fi îndrăznit să o contrazică pe diva podiumurilor?
În 2013 are loc unul dintre cele mai îndrăznețe jafuri din istorie, desfășurat chiar în timpul Festivalului de Film de la Cannes, când de la Hotel s-au furat bijuterii Chopard în valoare de peste 1.4 milioane de dolari, ce urmau a fi purtate de starurile prezente la eveniment,
În anul 1981, Hotelul, care fusese confiscat de statul francez imediat după război, este vândut la un preț mult subevaluat către Concorde Hotels & Resorts Group, proprietate a Taittinger Group.
În aprilie 2013, Hotelul intră în portofoliul Hyatt Group, iar din 2017 este inclus într-o nouă colecție lansată de acesta, The Unbound Collection by Hyatt, care reunește hoteluri iconice, unice în felul lor, alese în funcție de trecutul, de istoria, de arhitectura sau de oferta lor gastronomică prestigioasă; urmează o perioadă de lucrări faraonice, care s-au ridicat la peste 150 de milioane de euro, încheiate în anul 2022, când cele 409 de camere și apartamente de lux (inclusiv prestigiosul Suite Penthouse, de 1670 m², cel mai mare din Europa) au fost gata să primească invitații la ediția din acel an a Festivalului de Film.
Hotelul a fost gazda a miriade de staruri de cinema și regizori de film, care l-au ales ca reședința temporară în Cannes, iar din anul 2001 a fost introdus în patrimoniul cultural al omenirii.
Renașterea glamourului
Astăzi, Hotelul și-a recăpătat gloria, rămânând același templu al viselor. În fiecare an, în timpul Festivalului de Film, bijuteria arhitecturală devine un adevărat teatru de opulență: Bella Hadid coboară în rochii dramatice de mătase, Will Smith își bea cafeaua râzând cu fanii de la balcon, iar Elon Musk a fost văzut, într-o seară, discutând despre viitorul spațial… în timp ce gusta un desert cu caviar.
Restaurantul La Palme d’Or cu stele Michelin, unde în mod tradițional are loc dineul juriului Festivalului de Film, barul din lobby care reinterpretează eleganța anilor ’30, într-un decor semnat de Rémi Tessier, camerele cu terase imense – toate rămân fundalul perfect pentru povești de iubire, scandaluri și ambiții nemăsurate. Iar plaja privată, cu nisip fin, e locul unde vedetele își dau întâlnire în zori, după nopți lungi în care se dansează până la epuizare.
Hotelul de la adresa 73 Boulevard de la Croisette, Cannes, nu este doar un loc de cazare – este un roman scris în sute de capitole cu parfum de șampanie, cu scene pasionale și replici șoptite pe coridoare care devin legende; cine îi trece pragul, fie pentru o noapte, fie pentru o săptămână, devine un personaj al acestei povești.
Și, poate, într-o zi, cineva va scrie și despre tine: „A fost văzut intrând la Martinez. Restul… e istorie.”
Numele hotelului este eponimul lui Emmanuel Michele Martinez, născut în 1882 la Palermo, fiul baronului Giovanni Martinez, o veche familie siciliană cu rădăcini spaniole.
După ce a acumulat o bogată experiență în industria hotelieră în Paris și Londra, Emmanuel s-a mutat în sudul Franței, unde a devenit managerul general al hotelului Carlton din Cannes și apoi a alte cinci hoteluri de lux din Nisa, înainte de a avea propriul său hotel.
Experiența vastă pe care a acumulat-o l-a ajutat să treacă cu bine, deși cu mari dificultăți peste crahul de pe Wall Street din 1929, care a s-a produs la doar șase luni de la inaugurarea hotelului, urmat de Marea Criză Economică (1929-1933), o perioadă de recesiune globală cu șomaj masiv, falimente și sărăcire în masă.
Turismul a fost decimat, oaspeții anglo-saxoni părăsind Riviera Franceză pentru mai mulți ani; Emmanuel Martinez a reușit însă să-și păstreze angajații și să mențină hotelul deschis, deși pe linia de plutire.
Datorită amenințărilor cu moartea pe care le primea în mod repetat după eliberarea Franței de sub ocupația nazistă, Emmanuel Martinez pleacă în Italia, de unde, după ce evită o tentativă de asasinat din partea unor partizani francezi deghizați în soldați americani, ajunge la Londra unde locuiește împreună cu fiica sa Suzanne (făcută cu o angajată a hotelului, deoarece cu soția sa nu a avut copii) și cu soțul acesteia, Tom Kenny. Nu va mai intra niciodată în hotelul care-i poartă numele.
Hotelul Martinez a fost confiscat de statul francez imediat după război, sub acuzația că toate acțiunile lui ar fi fost vândute de proprietar în timpul războiului unui afacerist notoriu, Mandel Szkolnikoff, zis și Monsieur Michel, supranumit „împăratul pieței negre”, care a acumulat o avere imensă prin furnizarea de diferite bunuri armatei germane, în special Kriegsmarine și SS. El a investit banii câștigați în imobiliare, achiziționând pentru el sau pentru interese particulare germane peste 50 de imobile în Paris, în zona Champs-Élysées și mai multe hoteluri de lux, în special pe Coasta de Azur.
Emmanuel Michele Martinez moare la 15 octombrie 1973 la Genova, Italia, în vârstă de 91 de ani, ruinat, după 28 de ani de proceduri judiciare, fără să-și fi recuperat hotelul.
Un an mai târziu, în 1974, Curtea de Casație din Lyon a stabilit că el nu vânduse niciodată acțiuni ale hotelului, dar era prea târziu…Emmanuel Martinez nu va știi niciodată că adevărul a ieșit la lumină…
PS În 1982, în plină febră a Festivalului de Film de la Cannes, regizorul Wim Wenders, deja un nume important al noului val german, închiriază o cameră la Hotelul Martinez. Camera poartă numărul 666, un detaliu deloc întâmplător, care pare să prefigureze un verdict apocaliptic; spațiul camerei – cu un pat mare, o masă cu un telefon fix și o fereastră care dă spre Croazetă – devine aproape claustrofobic.
Aici, Wenders instalează o cameră de filmat pe un trepied care să filmeze static timp de câteva minute; mai mulți regizori celebri ai vremii, printre care Steven Spielberg, Jean-Luc Godard și Michelangelo Antonioni sunt invitați să intre rând pe rând în cameră, unde, pe masă, se găsește o coală de hârtie pe care este aceeași întrebare.
Singur în cameră, fiecare dintre ei trebuie să vorbească în fața obiectivului, despre viitorul cinematografiei.
Rezultatul? Un documentar-eseu de 45 de minute, intitulat Chambre 666, care surprinde nu doar opiniile unor cineaști de prim rang, ci și anxietatea unei lumi artistice aflate în pragul unei schimbări tehnologice majore – televiziunea comercială începea să înghită publicul cinematografic, iar marile studiouri de la Hollywood erau tot mai mult interesate de blockbustere, nu de artă. Wenders, îngrijorat de „moartea cinematografiei de autor”, organizează acest experiment ca pe un testament colectiv.
