Thomas Paine (1737-1809) a fost un gânditor politic și revoluționar englez, un scriitor de impact ale cărui idei au aprins spiritele vremii; a participat activ la Revoluția Americană, iar George Washington, al cărui prieten era, îi citea textele soldaților în corturile de campanie.
În ianuarie 1776 publică o broșură politică intitulată Common Sense, un atac devastator împotriva monarhiei britanice și un apel la independența totală a coloniilor americane: „Este absurd ca un continent să fie guvernat de o insulă.”
După Revoluția Americană revine în Europa și apără Revoluția Franceză de atacurile conservatoare; în 1791 publică lucrarea sa monumentală: The Rights of Man.
În urmă cu exact 21 de ani, Marlon Brando se stingea din viață la vârsta de 80 de ani, într-un spital din Los Angeles, California; era o zi obișnuită de joi, 1 iulie 2004.
În istoria omenirii există opere de artă care transcend arta însăși, care nu doar reflectă lumea, ci o rescriu; filmul The Godfather (1972) este o astfel de operă. Regizat de Francis Ford Coppola și bazat pe romanul omonim al lui Mario Puzo, Nașul nu este doar o capodoperă cinematografică, ci o meditație solemnă asupra puterii, loialității, onoarei și degenerării morale; este un film care a influențat nu doar lumea cinematografiei, ci și felul în care umanitatea se raportează la ideea de autoritate, de familie, de destin, este revanșa supremă a unui actor genial respins de sistem, este un simbol cultural care i-a asigurat lui Marlon Brando locul în panteonul celor mai mari actori din toate timpurile.
Vito Corleone, rolul care i-a relansat cariera lui Marlon Brando (actor dificil de regizat) a definit un secol de arhetipuri masculine și i-a adus acestuia încă un Oscar – refuzat de actor, gest fără precedent, din cauza modului în care Hollywood-ul și Statele Unite tratau amerindienii, atât în filme cât și în societate.
Din umbră însă, în tăcerea atent cântărită a fiecărei decizii a lui Don Vito, în spatele fiecărei mișcări strategice, stă un alt personaj esențial: Tom Hagen, il consigliere.
Interpretat de Robert Duvall (nominalizat la Oscar pentru rol), Tom Hagen este mai mult decât un sfătuitor, mai mult decât un consilier; el este rațiunea din haos, vocea calmă din vâltoarea violenței, balanța dintre inimă și sabie.
Il consigliere – în tradiția siciliană, cel mai apropiat consilier al nașului, adesea singura persoană care îi poate spune adevărul – este mai mult decât o funcție, este inima logică a puterii.
Robert Duvall a reușit ceea ce puțini actori pot face: a construit un personaj emblematic fără emfază, fără stridență, doar prin privire, dicție și control. Într-un film cu personaje explozive și dominante, Tom Hagen este contrapunctul, linia melodică subtilă care dă coerență întregii simfonii, coloana vertebrală nevăzută a dinamicii Corleone – o prezență discretă, dar indispensabilă; fără Tom Hagen, imperiul Corleone n-ar fi avut un chip rațional, n-ar fi avut acea gravitate care-l face să semene mai degrabă cu un stat paralel, decât cu o simplă organizație criminală.
Într-o lume în care liderii vorbesc tare și gândesc puțin, Tom Hagen rămâne un model al eleganței raționale, al loialității silențioase și al eficienței fără spectacol; într-o lume dominată de emoție, Tom Hagen ne reamintește importanța gândirii.
Datorită acestui personaj și interpretării monumentale a lui Robert Duvall, Nașul nu este doar un film, ci o lecție de istorie; și nu doar istoria unei familii fictive, ci istoria profund simbolică a modului în care omenirea înțelege puterea.
Una dintre cele mai memorabile secvențe din istoria filmului – scena în care un producător de la Hollywood se trezește în pat cu capul sângerând al calului său de curse – este rodul gândirii reci, metodice, dar devastator de eficiente de care se face responsabil il consigliere, Tom Hagen. În acest caz, nu forța brutală a Mafiei a convins, nu sabia, ci ideea sabiei.
Nașul nu este un film despre Mafie, ci despre putere, nu este un film despre crimă, ci despre coduri, loialitate și degradarea morală inevitabilă din vârful oricărei piramide; este o frescă despre umanitate, o poveste despre părinți și fii, despre sacrificiu, despre sfârșitul inocenței și despre faptul că toate imperiile, chiar și cele de familie, sunt construite nu doar prin forță, ci și prin inteligență. Iar această inteligență, în cazul lui Don Corleone, are un nume: Tom Hagen. Il consigliere.
Ilie Bolojan, prim-ministrul României, a decis să meargă în Parlament cu un pachet de măsuri fiscale drastice, nepopulare dar necesare, prin care încearcă să salveze țara de la un dezastru fără precedent în istoria sa recentă; din cauza caracterului lor de maximă urgență, Ilie Bolojan a decis să-și asume răspunderea în fața aleșilor poporului, adică a celor 465 de onorabili parlamentari români, reuniți în ședință extraordinară.
Măsurile de austeritate pe care Guvernul Bolojan le propune nu sunt menite să rezolve problema deficitului bugetar pe termen scurt, ci să reclădească încrederea agențiilor de rating în România, să mențină țara noastră în categoria recomandată investițiilor, pentru că o retrogradare la junk ar însemna efecte catastrofale: un curs euro de peste 6 lei, dublarea dobânzilor la credite, o inflație de peste 20% și o incapacitate financiară a statului de a-și plăti împrumuturile.
Sunt măsuri disperate, echivalentul celor care se iau într-o secție de terapie intensivă, fără de care însă economia noastră va intra într-o recesiune timp de mai mulți ani. Ele vor fi greu, foarte greu de suportat de companiile române, precum și de cea mai mare parte a populației țării noastre; populație…un cuvânt care nu a fost niciodată mai potrivit pentru a-i desemna pe cei care vorbesc românește.
Răspunderea pe care prim-ministrul Ilie Bolojan dorește să și-o asume este un act de mare curaj, un act de bărbăție, demn de un adevărat om de stat, demn de un ardelean veritabil; ea trebuie însă împărțită, după părerea mea – share-uită – cu ultimii doi foști premieri români, cu atât mai mult cu cât aceștia fac parte din același partid/coaliție cu actualul șef al guvernului.
Cei doi oameni politici, foști președinți ai celor mai mari două partide din România, care formează în prezent binomul politic PSD-PNL, foști beneficiari ai rocadei pentru funcția de prim-ministru al României, sunt singurii care știu la perfecție de ce s-a ajuns în această situație și cum poate Guvernul Bolojan să repare greșelile trecutului, trecut din care cei doi respectabili oameni politici, Marcel Ciolacu și generalul Nicolae Ciucă fac parte.
Este absolut normal ca cei doi foști prim-miniștri să dorească să-l ajute pe Ilie Bolojan în administrarea țarii, să împărtășească cu acesta din experiența acumulată în cei patru ani pe care i-au petrecut în fruntea Guvernului României! Marcel Ciolacu și generalul Nicolae Ciucă: doi premieri pe care nu-i meritam, dar i-am avut. Și n-am știut.
Căci cine altul decât un fost prim-ministru știe mai bine cum și de ce a ajuns România în prăpastie, care sunt cauzele care au dus la situația în care România este amenințată cu retrogradarea în categoria junk, ultima, de țară nerecomandată investitorilor! Nimeni! Un fost primar din Oradea? Nici vorbă!
N-are cum, vorba lui Călin Georgescu, când afirma cu seninătate că un doctor – care e și el om – n-are cum să știe mai bine decât pacientul său de ce boală suferă!!
Din fericire pentru Marcel Ciolacu și generalul Nicolae Ciucă, drumul a fost deschis de Victor Ponta, cel mai tânăr prim-ministru din Europa la preluarea funcției în 2012 (avea doar 39 de ani) care, dintr-un patriotism exemplar, demn de urmat, s-a pus la dispoziția lui Marcel Ciolacu – premierul en-titre – în calitate de consilier onorific, cu întreaga sa experiență, energie și disponibilitate, lăsând la o parte mândria de a fi fost cel mai longeviv prim-ministru român din ultimii 15 ani. Gestul de mare responsabilitate politică făcut de Victor Ponta este cu atât mai apreciat, cu cât el nu făcea parte din același partid, sau măcar din aceeași coaliție cu Marcel Ciolacu.
Premierul, dând dovadă de înțelepciune, modestie și bărbăție politică, a acceptat cu demnitate și fără încruntare oferta lui Victor Ponta de a-l consilia în domeniul relațiilor economice internaționale, făcând astfel un gest nobil, de mare maturitate politică, gest profund onorific și astfel țara noastră a beneficiat simultan de experiența a doi premieri.
Este imperios necesar, cred eu, ca cei doi foști prim-miniștri să urmeze exemplul Victor Ponta și să-i facă lui Ilie Bolojan o ofertă de nerefuzat, în urma căreia premierul să accepte a fi consiliat de către aceștia.
Ilie Bolojan, bineînțeles, nu este obligat, din punct de vedere legal să urmeze exemplul predecesorului său și să accepte oferta celor doi foști prim-miniștri, dar, fiind un om al viitorului, cu siguranță că știe să respecte trecutul, care stă la baza viitorului.
Premierul en-titre ar transforma astfel într-o frumoasă tradiție numirea foștilor prim-miniștri cu o bogată experiență acumulată, în funcția de consilieri onorifici, într-o vreme în care generozitatea politică trebuie recompensată cu politețe instituțională.
Nu cred că este o problemă insurmontabilă pentru Cancelaria prim-ministrului să le ofere celor doi mari oameni politici un birou micuț la Palatul Victoria, pe a cărei ușă să fie inscripția: Consilier Onorific – „Fost Premier 1” și „Fost Premier 2”.
În felul acesta, România ar beneficia simultan de experiența a trei prim-miniștri, despre care se va putea spune în viitor nu că au condus România, ci că au înălțat-o pe culmi nesperate, nu că au făcut politică, ci au făcut artă de stat.
Marcel Ciolacu și generalul Nicolae Ciucă se pot consola cu convingerea că până și Mihai Viteazu’, dacă trăia azi, ar fi lăsat mândria la o parte și ar fi vrut să consilieze guvernul României în problema Basarabiei.
Ar fi dorit să fie Il Consigliere!
Există însă riscul potențial ca Ilie Bolojan să refuze, cu eleganța-i caracteristică, numirea celor doi foști premieri, Marcel Ciolacu și generalul Nicolae Ciucă în funcția de consilieri onorifici, caz în care toată experiență acumulată de aceștia s-ar duce pe apa sâmbetei, s-ar pierde pentru totdeauna; un singur lucru ar rămâne însă neatins, în orice caz: Responsabilitatea! Responsabilitatea celor doi, care au condus guvernul României, care au administrat această țară în ultimii ani și au dus-o în cea mai gravă criză bugetară din ultimii 15 ani, într-un punct de la care începe dezastrul…falimentul…începe Grecia 2009!
De altfel, cele mai așteptate discursuri din cadrul ședinței extraordinare a Parlamentului României vor fi cele ale foștilor prim-miniștri Marcel Ciolacu și generalul Nicolae Ciucă, care au ținut neapărat să explice clar, pe înțelesul tuturor românilor, cum de au reușit performanța să aducă România la cel mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană, cum de există ministere cu sporuri în cascadă, prin care practic și-au dublat salariile, cum de țara noastră are cel mai mare gap de TVA (diferența dintre TVA-ul pe care Statul ar trebui să-l încaseze și cel încasat efectiv) de peste 30%, de departe cel mai mare din UE, următoarea țară comparabilă cu noi fiind Slovacia, cu un gap de sub 15%.
PS Common Senseeste cel mai cunoscut și mai important pamflet politic din istorie; el a avut efecte profunde și decisive asupra cursului istoriei Americii – și indirect asupra întregii lumi occidentale, transformând radical discursul public. Pamfletul, semnat: Written by an Englishman,a convins coloniștii americani, dintre care mulți ezitau încă, că independența față de Marea Britanie era nu numai justificată, ci și urgentă, că nu mai era vorba de dispute fiscale sau reprezentare, ci de libertate contra tiraniei.
