De la Roma la Constantinopol, de la Marius la Brâncoveanu – aceeași cruce, aceeași biruință.
Se spune că în vremuri de prigoană, Dumnezeu nu-i alege pe cei mai puternici luptători, ci pe cei mai drepți și îi trimite în mijlocul istoriei ca pe niște torțe vii, arzând în numele credinței, al iubirii care nu moare și al unei demnități care nu se încovoaie nici în fața sabiei.
Povestea nu începe la Roma, deși acolo și-a aflat sfârșitul pământesc, ci în Persia, acolo unde un nobil bogat și respectat, cu o poziție socială înaltă la curtea regilor, care își simțea sufletul umilit și golit de sens în fața zeilor mincinoși ai lumii păgâne, l-a întâlnit pe Hristos. A fost de-ajuns; din acel moment, nu a mai trăit pentru lumea aceasta.
Într-o scurtă perioadă de relativă pace religioasă, nobilul persan a pornit într-un pelerinaj la Roma, alături de soția sa, Marta și de cei doi fii ai lor, Audifaciu și Avacum, o familie întreagă, frumoasă, legată nu doar prin prin sânge, ci și prin credință; scopul nu era să asiste la spectacolul măreț al Cetății Eterne, ci să se închine în tăcere la mormintele Sfinților Apostoli.
Pe drum, ei nu au trecut nepăsători pe lângă suferință și nici nu s-au ascuns; au oferit ajutor creștinilor prigoniți, au coborât în catacombe, au dus hrană, au îngropat morții aruncați în praf ca niște câini, fără nume – toate acestea nu din milă, ci din dragoste.
Gesturile persanilor au stârnit însă mânia autorităților romane; era anul 270, când pe tron se afla împăratul Claudius al II-lea Goticul (Marcus Aurelius Claudius Gothicus), o figură importantă, dar scurtă din istoria Imperiului Roman (268 – 270 d.Hr.). Cognomenul „Goticul” provenea de la victoria sa notabilă împotriva goților, în bătălia de la Naissus (astăzi în Serbia), una dintre cele mai importante bătălii din secolul al III-lea d.Hr.
Împăratul Claudius Goticul, general de fier, era în esență un militar de carieră, un ofițer dur, preocupat de ordine și disciplină; în timpul domniei a încercat restabilirea cultului zeilor romani ca formă de unitate națională într-un imperiu în criză, ca singura pavăză împotriva haosului, iar pentru aceasta a reluat prigoana împotriva creștinilor, considerându-i un pericol pentru coeziunea socială – a decretat dragostea pentru Hristos trădare de stat, pedepsită cu moartea.
Curând, nobilul persan și familia lui au fost arestați și duși în fața Praefectus urbi; judecata a fost sumară, cum se obișnuia în acea perioadă cu străinii creștini care se făceau vinovați de două „crime”:
- prozelitismul creștin (îngroparea martirilor, îngrijirea rănilor celor persecutați, răspândirea credinței);
- refuzul sacrificiului religios față de zeii imperiului.
La proces, prefectul Flavius le-a oferit o șansă de salvare, le-a oferit viața și libertatea în schimbul unei simple închinări către zeii romani; toți patru au refuzat, niciunul n-a vrut să mintă cerul pentru a scăpa de sabia pământului.
Au fost despărțiți; Marta, mama, a fost bătută, batjocorită și aruncată de vie într-o fântână de piatră, unde și-a dat sufletul singură, în beznă, cu rugăciunea pe buze.
Audifaciu și Avacum, copiii, au fost spânzurați de mâini, bătuți cu vergi și apoi decapitați; nu au cerut apă, nu au cerut milă, au murit tăcuți, privindu-și tatăl.
După execuția soției și a copiilor, Marius a fost supus unui supliciu lent și extrem de brutal:
- i-au fost zdrobite mâinile și degetele, ca să nu mai poată face semnul crucii;
- a fost biciuit cu plumbi înmuiați în sare;
- a fost legat de cai și târât pe drumurile Romei, până când trupul i-a fost desfigurat complet;
- în cele din urmă, a fost decapitat, iar trupul i-a fost lăsat neîngropat, spre batjocură.
Noaptea, creștinii i-au adunat trupul împreună cu ale celor dragi și i-au îngropat în taină lângă o fântână de pe Via Cornelia, în afara zidurilor Romei; o familie reunită sub glie, așa cum fusese unită în viață, în rugăciune, în suferință. O mamă, doi fii, un tată – una dintre cele mai sfâșietoare icoane ale martiriului din vechime.
Împăratul Claudius al II-lea a murit în același an; nu de sabie, ci de epidemia de ciumă, care bântuia armata și orașele. Numele său a rămas în istorie doar pentru o victorie militară și câteva monede; nu a avut urmași și nu a fost iubit de popor.
Numele lui Marius, în schimb, a fost iubit în catacombele Romei, în colibele săracilor, în sufletul părinților care știu că adevărata putere este să mori fără să renegi ceea ce i-ai învățat pe copiii tăi, a fost rostit în rugăciune secole de-a rândul!
Marius n-a fost sfânt pentru că a învins, ci pentru că nu s-a temut să piardă totul; și a pierdut totul – cu ochii deschiși, cu mâinile legate, dar cu sufletul liber.
Marius nu este doar un nume, este un simbol al jertfei, al familiei care moare împreună pentru adevăr, al tăcerii care arde mai tare decât strigătul.
Nobilul persan a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, iar astăzi, 6 iulie, îl prăznuim pe Sfântul Mucenic Marius; 6 iulie nu este doar o zi de vară, este ziua unui erou necunoscut, ziua unui tată care a murit alături de soția și fiii lui, ziua în care un imperiu n-a fost destul de mare să frângă patru suflete, ziua unui om care a ales cerul.
Astăzi sărbătorim ziua de 6 iulie, ziua Sfântului Marius!
La Mulți Ani!
PS După șaptesprezece secole, o altă familie se jertfea pe altarul credinței, tot împreună, tot cu fiii alături de tată, în ceea ce este considerată cea mai teribilă și simbolică execuție publică din întreaga istorie a Imperiului Otoman – nu prin numărul victimelor, ci prin forța mesajului și ecoul spiritual care dăinuie până azi. Numele ei este Brâncoveanu. Constantin Brâncoveanu!
