Moscova, 8 februarie 1946. Era o iarnă grea, de crăpau zidurile Kremlinului, dar înăuntru, târziu în noapte, generalii sovietici adunați în jurul unei mese, în uniforme care sclipeau sub lumina difuză, priveau harta unei Europe sfârtecate; nu se auzea decât ticăitul ceasului și trosnetul lemnelor din sobă.
Stalin, cu pipa în colțul gurii, era tăcut, gânditor.
La un moment dat, ridică privirea; nu spre vreunul dintre ei, ci undeva departe, spre o idee.
— Tovarăși… am un vis.
Generalii s-au încordat. Stalin nu visa des, dar când o făcea, cineva urma să sufere.
— Visez o Germanie tăcută, umilă, care nu mai ridică nici steaguri, nici capete. Dar cel mai mult, visez o Germanie fără sport!
Un general îndrăzni:
— Pentru ce, tovarășe Stalin?
Stalin zâmbi rece.
— Pentru că sportul e primejdios. Sportul naște forță, iar forța naște nesupunere; întărește trupul și apoi mintea, iar o națiune puternică începe să gândească, să întrebe și uneori să se ridice. Știți ce face un popor puternic care se ridică? Cere, vrea, se organizează, se răzvrătește.
A făcut o pauză, apoi a continuat, ca și cum și-ar recita profeția:
— Nu le vom da germanilor sport! Fără stadioane, fără antrenori, fără aplauze, fără glorie, fără campioni. Visez o națiune germană care nu aleargă, care nu sare, care nu lovește mingea, care privește în pământ. O națiune cu spatele încovoiat, nu cu pieptul înainte. Visez ca niciun copil german să nu mai știe ce e o medalie!
Generalii au tăcut.
Stalin a tras din pipă, apoi a continuat:
— Dacă vor să alerge, să alerge după pâine. Dacă vor să înoate, să înoate în propriile lacrimi. Dacă vor să joace fotbal, să dea cu piciorul în ruine, poarta le e deja dărâmată. Gimnastică? Să facă tumbe după cărbuni, să-și mai încălzească sufletul. Dacă mai vor olimpiadă, o au deja: cine prinde o coajă de pâine fără să fie împușcat – campion olimpic! Dar sport? Nu! Niciodată!. Sportul e rădăcina nesupunerii, sportul ridică popoare, iar noi nu vrem asta! Apoi, fără să mai spună nimic, a părăsit camera, lăsând în urmă nu doar o decizie, ci o doctrină: o națiune fără sport, e o națiune care nu mai luptă. Generalii au rămas nemișcați. Harta tremura în curentul ușii închise.
Visul lui Stalin începuse.
Jocurile Olimpice din 1936, organizate de Germania, au fost ocazia perfectă pentru Adolf Hitler de a arăta lumii întregi progresele imense, pe toate planurile, făcute de țara sa adoptivă, după dezastrul care a urmat „înfrângerii” din Marele Război, o înfrângere pe cât de neașteptată, pe atât de ciudată; ciudată pentru că, fapt fără precedent în istorie, Germania a fost declarată învinsă în Primul Război Mondial, fără ca măcar un singur soldat inamic să pună piciorul pe pământ german!!
Deși a trecut aproape un secol de atunci, Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936 rămân un reper greu de egalat; nu doar prin sport, ci și prin mesajele politice care s-au strecurat în spatele podiumurilor. A fost ediția premierelor, dar și a contrastelor: performanță și propagandă, tehnologie și ideologie, victorie și manipulare.
Berlin 1936 a fost un triumf al organizării și al inovației, un spectacol magnific în slujba unei ideologii maligne, ideologia nazistă.
Astfel:
- Pentru prima oară în istorie a fost introdusă flacăra olimpică cu ștafetă, astăzi devenită o tradiție, parte centrală a mișcării olimpice moderne, deși este, ironic, o invenție nazistă. Ideea a aparținut unuia dintre organizatorii evenimentului sportiv, Carl Diem. Torța olimpică a fost aprinsă în Olympia, Grecia, folosind o oglindă parabolică și razele soarelui; apoi, ștafeta torței olimpice a fost purtată de alergători prin 7 țări, timp de 12 zile, până la Berlin, sub ochiul atent al organizatorilor germani, care voiau să lege simbolic Germania nazistă de gloria Greciei antice.
- Berlin 1936 a reprezentat primul mare spectacol televizat al sportului, a fost prima olimpiadă transmisă live prin televiziune – o noutate absolută. În Berlin au fost instalate ecrane publice, unde cetățenii urmăreau competițiile în direct; se năștea, practic, transmisiunea sportivă modernă, un ritual care azi face parte din viața noastră.
- Berlin 1936 a reprezentat apariția primului mare film sportiv din istoria cinematografiei; Leni Riefenstahl, o actriță devenită regizoare, apropiată de regimul nazist (care a negat ulterior că ar fi fost nazistă) a creat filmul „Olympia” (1938), în care, pentru prima oară în istorie, sportul a fost filmat cu cadre lente, unghiuri surprinzătoare și montaj cinematografic. „Olympia”, o capodoperă estetică și tehnologică, în ciuda scopului politic, este filmul care a schimbat sportul pentru totdeauna, filmul care a transformat sportul dintr-o simplă competiție, într-un spectacol cinematografic de artă și mitologie. A fost pentru prima dată când sportul a fost prezentat ca o formă de poezie virtuală – și nu doar ca o luptă pentru medalii. Tot ce vedem noi azi la Jocurile Olimpice, Campionate Mondiale etc., are ADN-ul din „Olympia”: slow motion la final de cursă, close-up-uri pe fețe tensionate, mișcări de cameră care urmăresc atletul din toate unghiurile, cadre de jos care monumentalizează performerul.
- Pentru prima dată la Jocurile Olimpice, au fost introduse oficial uniformele sportive naționale, standardizate.
Stalin nu avea cum să uite succesul imens pe care l-a repurtat Germania nazistă la Olimpiadă, unde s-a clasat pe locul 2, cu 26 de medalii de aur, fiind întrecută doar de America, cu 33 de medalii de aur. Eroul absolut al Olimpiadei a fost însă atletul negru Jesse Owens, cu 4 medalii de aur, în contradicție puternică cu teoria nazistă a superiorității rasei ariene.
Trei ani mai târziu, aceiași germani, în frumoasele lor uniforme marca Hugo Boss, impecabile, spulberau Europa printr-un blitzkrieg incredibil, de neînchipuit, având cea mai puternică, cea mai modernă armată din lume! Tinerii germani s-au dovedit a fi cei mai disciplinați, cei mai instruiți, de departe, cei mai buni soldați din lume!
Sportul – singurul patriotism care transpiră
Dictatorul sovietic învățase perfect lecția că sportul nu înseamnă doar mușchi și cronometru, ci și disciplină, ordine, viteză de reacție, spirit combativ, spirit de echipă și de sacrificiu, înseamnă luptă, cădere și ridicare; Stalin a înțeles că importanța sportului pentru conștiința de sine națională este imensă, a înțeles că un popor care face sport nu e ușor de înfrânt, nici pe stadion, nici pe câmpul de luptă.
La peste 70 de ani de la moartea dictatorului sovietic, România pare că a înțeles perfect doctrina lui, dar nu ca victimă, ci ca executant, nu pentru a i se opune, ci pentru a o aplica cu râvnă, cu un zel de funcționar obedient.
Cele două partide care au condus România în ultimii 35 de ani, împreună sau prin rotație, PSD și PNL, au înțeles că sportul nu aduce numai medalii, ci și mândrie, caracter, solidaritate, coeziune socială, voință; au înțeles că atunci când o națiune face sport, crește și gradul de implicare civică.
Sportul te învață regulile, te învață fair-play-ul, meritul; nu poți trișa pe termen lung într-o competiție adevărată, nu poți urca în clasament cu relații, nu poți fura o medalie.
De aceea sportul formează cetățeni, nu doar atleți, sportul este o investiție în viitor, nu un moft bugetar.
Toate aceste lucruri sunt însă exact ceea ce nu vrea o administrație mediocră și servilă; ca urmare, PSD și PNL au aplicat țării noastre, în toată perioada de timp scursă de la Revoluție, doctrina Stalin!
România de astăzi este țara în care sportul este tratat ca o amenințare, nu ca o resursă națională; el a fost abandonat nu din ordinul lui Stalin, ci din cauza politicienilor noștri, care au condus și conduc încă, mereu aceiași și aceiași, această țară!
România n-a avut nevoie de nicio interdicție, ea s-a interzis singură.
Dacă ar vedea România de azi, Stalin ar fi mulțumit și ar spune:
– Bravo, tovarăși. Ați înțeles perfect: un popor obosit și slab nu mai are chef de revolte; la voi n-a fost nevoie să interzic eu sportul, v-ați oferit de bună voie!
Spre deosebire de politicienii români, prim-ministrul Viktor Orban a înțeles lecția lui Stalin, dar de data aceasta ca beneficiar, nu ca victimă; a înțeles importanța sportului pentru un popor, a înțeles că țara care își distruge sportul e o țară care se sinucide, a intuit că sportul creează elite și le-a cultivat. Guvernul Ungariei a ridicat sportul la rang de prioritate națională absolută, nu doar pentru medalii, ci pentru prestigiu, pentru simbol!
Sportul – ambasadorul pe care România îl ignoră
România are peste 100 de ambasadori oficiali răspândiți în lume; unii sunt diplomați de carieră, alții, numiți politic. Toți trimit rapoarte, participă la recepții, ridică paharul de ziua națională și promovează, teoretic, imaginea țării.
Dar realitatea e simplă și brutală: niciun ambasador nu ridică România mai sus decât o medalie olimpică, niciun discurs diplomatic nu naște aplauze globale așa cum o face un record sportiv.
Sportul este ambasadorul care nu are nevoie de vize, de protocoale sau de traducători, el merge direct la inimă, fără filtru, fără limbaj dublu.
O medalie valorează cât o mie de summituri 🥇
Când un sportiv român urcă pe podium, în fața unei lumi întregi, nu mai contează Guvernul, partidul, scandalul, rating-ul economic sau deficitul bugetar. Contează doar tricolorul, contează doar faptul că întregul mapamond își ține răsuflarea în timp ce se cântă „Deșteaptă-te, Române”, contează că undeva, în sărăcia unui cantonament uitat, a fost crescut un caracter, un luptător. Un simbol!!!
Sportul este cel mai sincer ambasador al unei națiuni, care-i poate aduce imagine pozitivă, influență internațională, fără corupție, fără compromis; el nu poate fi mințit sau înlocuit prin PR.
Sportul este cel care ne reprezintă atunci când nimeni altcineva nu o mai poate face; a ignora sportul înseamnă a ignora puterea de regenerare a unei națiuni, a-l distruge înseamnă a ne condamna la o diplomație a eșecului.
28 la 7 – O diferență de regim, nu de ADN
Ungaria a adoptat o strategie națională ambițioasă în domeniul sportului, alegând zece sporturi pe care le-a considerat prioritare și cărora le alocă mai mulți bani, fără a afecta însă deloc prin aceasta finanțarea celorlalte discipline sportive.
Pe primul loc se situează bineînțeles fotbalul, sportul rege, considerat o prioritate națională și o obsesie politică. Guvernul maghiar a investit miliarde de euro în construcția de stadioane moderne și academii sportive, nu doar în Ungaria, ci și în comunitățile maghiare din statele vecine. În contrast, România se confruntă cu o subfinanțare cronică în sport; în 2023, statul român a alocat 18 milioane de euro pentru echipele de fotbal din prima ligă, față de cele 75 de milioane de euro investite de statul maghiar în campionatul lor!
Declinul abisal pe care l-a suferit sportul românesc în ultimii 15 ani este evidențiat cel mai bine de performanțele înfricoșător de slabe de la Jocurile Olimpice; astfel, la ultimele patru ediții, Ungaria, având o populație de două ori mai mică, a câștigat 28 de medalii de aur, iar România numai șapte medalii!
Diferența dintre Ungaria și România în ceea ce privește performanțele sportive și stabilitatea politică este mai mult decât evidentă.
În timp ce Ungaria a reușit, sub conducerea autoritară a lui Viktor Orbán – cel mai longeviv prim-ministru din Europa – să mențină o direcție clară și să investească în sport, tratându-l ca o ramură strategică, ca un simbol de identitate, ca parte a unui război cultural, ca o politică de prestigiu, România a defilat cu o paradă de premieri: E. Boc, M.R. Ungureanu, V. Ponta, D. Cioloș, S. Grindeanu, M. Tudose, V. Dăncilă, L. Orban, F. Cîțu, N. Ciucă, M. Ciolacu, toți diferiți, dar având un numitor comun: n-au pus niciodată sportul, cu adevărat, pe lista de priorități naționale. Premierii români, poate cu una-două excepții neglijabile, au tratat sportul ca pe un accident istoric, ca pe o rușine care trebuie ștearsă din memorie, ca pe o cheltuială inutilă, nu au înțeles că fără educație fizică, nu există educație, că fără mișcare, nu există națiune, că fără performanță, nu există mândrie națională!
Medaliile nu lipsesc pentru că n-avem talent, lipsesc pentru că avem frică; frica unei clase politice care nu vrea cetățeni puternici, ci un electorat slab, obedient și obosit. Această discrepanță umilitoare dintre țara noastră și Ungaria se datorează în integralitate politicilor guvernamentale diferite, se datorează regimului politic diferit și nu ADN-ului diferit al celor două popoare vecine.
Ungaria a avut coerență, planificare, investiție, viziune. România a avut… rotația cadrelor.
În timp ce Ungaria oferă condiții de top sportivilor, România oferă umilință, în timp ce Ungaria scoate campioni, România scoate scuze, în timp ce Ungaria investește, România rătăcește.
Stalin n-a interzis niciodată oficial sportul. N-a spus-o public, dar a înțeles-o perfect: sportul întărește națiuni și națiunile întărite nu mai stau în genunchi. De aceea, mitul atribuit lui — „Nu voi permite niciodată germanilor să mai facă sport, ca să nu se mai ridice împotriva noastră” — rămâne simbolic.
În România, această frază este politică de stat.
Sportul – antrenamentul pentru viață
Este esențial ca autoritățile române, ca noul guvern care se va forma în 2-3 săptămâni, să reevalueze prioritățile și să recunoască importanța sportului pentru poporul român, care în fapt este nimic altceva, decât un antrenament pentru viață!
Într-o lume grăbită, digitalizată, într-o lume a scurtăturilor și a anxietății, cu tot mai puține repere reale, sportul rămâne una dintre ultimele școli autentice de formare a caracterului. Sportul nu înseamnă doar mișcare; atunci când un copil intră într-o sală de sport, pe un teren sau pe o pistă, nu doar corpul lui începe să se modeleze, ci și mintea și sufletul.
Sportul dezvoltă stăpânirea de sine, reziliența, concentrarea; e antidepresivul natural care nu se vinde în farmacii, e barometrul care îți arată că poți învinge stresul, că îți poți depăși limitele, că poți deveni mai mult decât credeai.
În sport nu există „viral peste noapte”, există doar ore lungi de antrenament, repetiție, durere și perseverență; astfel, se naște disciplina – o calitate care, în afara terenului, devine succes la școală, la slujbă și în viață.
Oricine a transpirat pe un teren de sport știe că antrenamentul nu e doar fizic, ci și psihologic; sportul te învață răbdarea, te învață să te ridici după ce ai căzut, să îți gestionezi furia când pierzi și modestia când câștigi, sportul e lecția tăcută a înfrângerilor care clădesc caractere și a victoriilor care te învață să rămâi om.
Noul guvern care se va instala la Palatul Victoria, dacă vrea ca România să aibă copii puternici, tineri echilibrați, adulți care nu cedează ușor, trebuie să le dea sport, nu doar ca activitate, ci ca stil de viață, trebuie să recunoască sportul ca factor de mândrie națională și sănătate publică.
Altfel, fără o strategie coerentă și investiții adecvate, România riscă să-și piardă complet statutul în arena sportivă internațională.
Ar fi nedrept însă față de cele două partide onorabile, PSD și PNL, să spunem că acestea nu au făcut nimic important pentru sportul românesc; pentru că au făcut!
Iată un exemplu, poate cel mai bun: prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 59/2023, adoptată în ședința din 15 iunie 2023 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 15 iunie 2023, fără dezbatere, fără consultare, cu sânge rece și o semnătură birocratică, prim-ministrul de atunci al României a desființat Ministerul Sportului!!!
Prin Ordonanța de Urgență nr. 59/2023, partidele politice, PSD și PNL, nu numai că nu au reformat sportul românesc, dar l-au lichidat!
Prin Ordonanța de Urgență nr. 59/2023, partidele politice, PSD și PNL, au călcat în picioare o moștenire construită în zeci de ani cu sudoare, sacrificii și glorie, au tăiat capul unui minister ca și cum ar fi fost o firmă de apartament care n-a livrat la timp.
Prin Ordonanța de Urgență nr. 59/2023, partidele politice, PSD și PNL, au demonstrat că nu le pasă de viitor, nu le pasă de performanță, nu le pasă de copii, de sănătatea poporului, de mișcare sau de prestigiul României!
A înlocui Ministerul Sportului cu o Agenție Națională pentru Sport, este ca și cum ai înlocui un motor de avion cu un ventilator de birou, nu e nimic altceva decat o retrogradare rușinoasă a sportului pe agenda guvernamentală, cu implicații profunde: un buget și mai mic, o scădere a sprijinului instituțional pentru sportivi și nu în ultimul rând, pierderea influenței externe – statutul unui minister în relațiile internaționale (ex: cu CIO, UEFA, FIFA) având o greutate mult mai mare decât o simplă agenție.
Probabil că următoarea mișcare a celor două partide tradiționale, PSD și PNL, va fi desființarea Ministerului Culturii și transformarea lui în Agenția Națională pentru Evenimente Folclorice!
Desființarea Ministerului Sportului a provocat o reacție promptă și acidă din partea ungurului Eduard Novak, fost ministru al Sportului în Guvernul României din perioada 2020-2023, un om care chiar știa ce vorbește:
RIP SPORTUL ROMÂNESC (odihnească-se în pace, sportul românesc) a fost mesajul postat pe o rețea de socializare!
Dar sportul românesc nu va muri; el a fost trădat, dar nu înfrânt. Vor veni alții care vor reconstrui, vor veni generații care nu vor uita. Pentru tot ceea ce au făcut pentru sportul românesc, prim-miniștrii care au condus țara și partidele ale căror președinți autoritari au fost, PSD și PNL, vor fi pomeniți în manualele de istorie de către generațiile viitoare, la capitolul: „Cum a fost distrusă o națiune – pas cu pas.”
Până atunci, generația actuală le spune acelorași personaje:
Veșnică Recunoștiință! Nu vă vom uita niciodată!
PS Astăzi, 29.05.2025, premierul Ungariei, Viktor Orbán, și-a oferit sprijinul pentru salvarea salinei Praid, una dintre cele mai mari și importante saline din Europa, care se confruntă cu o situație critică din cauza inundațiilor provocate de ploile torențiale recente, dând (încă) o palmă grea pe obrazul gros al unei clase politice române incompetente, care nu este în stare să gestioneze nici măcar patrimoniul național.
Stimați politicieni români din cele două partide tradiționale, PSD și PNL, nu v-ar fi rușine…salina Praid, un simbol al bogăției naturale și istorice, se află încă în România.
Astăzi, 29.05.2025, Cristos S-a înălțat! România, se va înălța ea oare, vreodată?
